Mama, știindu-mi și înghițindu-mi melomania, chiar dincolo de pastilele de mele de nebuni, m-a întrebat azi ce piesă aș dedica unei anumite individe (cetățene nu-i pot spune pentru că persoana în cauză are grade pe umăr). Și aproape instantaneu am răspuns: H.E.A.T – Living on the Run. Mama nu știa nici piesa cu pricina, nici trupa invocată… a căutat-o ulterior enunțului… și mi-a picat destul de greu gândindu-mă că poate, naibii, își dă seama despre cine e vorba. Dar să nu dramatizăm, la urma urmei și-a îmbogățit, mama adică, listele muzicale lol.
H.E.A.T. e o trupă destul de anacronică, în sensul că uzitează un soi de hair/glam/hard & heavy specific anilor `80. Stilul acestor suedezi îmi place să-l trasez ca fiind un soi de dance metal. Iar melodicitatea asta evidentă, dublată de niște versuri aflate la limita melancoliei, mi se pare, privind restrospectiv la răspunsul dat mamei, foarte naturală atunci când vrei să faci reverențe cetățenești cu iz elegiac. Why can’t you show me a little sympathy? e oricum o întrebare profund umană pe care trupeții noștri o (și-o?) pun în piesa de care m-am agățat azi ca la Jocul Cuvintelor lui Dan Negru.
Din nefericire, Now it seems like I’m screaming/Crying out but I can not hear a sound continuă să fie datul real. Și poate tocmai de-asta e convingătoare o sonoritate altfel epigonală.
Pe de altă parte, nu pot nega ideea de speranță pe care refrenul Living on the Run o propune ca împachetare a răspunsului afirmativ dat de individa noastră cercurilor sociale înalte (pline cu Epsteini) în detrimentul celor care au ținut și tin la ea.
Just a word from you
To hold on to
Before the night is gone
un gând muzical 