Am simțit ieri nevoia să-i scriu deja ex-psihoterapeutei – de care aparțineam printr-un ricoșeu superficial specific spitalelor publice din România – că nu simt că mai suntem pe aceeași lungime de undă; sintagmă pe care am folosit-o fiind probabil bolnav și de ideea de radio, morbos ce pare că de asemenea nu-și găsește tare alinarea în pastilele de nebuni recomandate de psihiatri. Și am simțit nevoia aia fiind tot la fel după aproape un an de încercări de adaptare la diverse panacee: curios de lumea din jur, de unde și aflarea că tovarașa Sorina Matei – tu vorbești, Sorina? (ca să cităm și din celebra spovedanie a tovarășului Robert Turcescu) – este mai nou boss (la recomandarea simultană a unor partide politice aflate, chipurile, în antiteză) la TVR – un soi de a căzut 4 7 3 ce ținea TVR/legată-n lanțurile ei/dar tot degeaba e.
Anterior descoperirii grotescului cu pricina dintr-o (altă) instituție de siguranță națională, psihoterapeuta mi-a trântit că, în termeni psihologici, ce fac eu – rău – e că-mi tot caut alibiuri. Adică, eu îi spuneam că m-am tâmpit și pentru că societatea noastră e bolnavă rău de tot, dovadă că și-n 2026 tot turnătorii și șantajiștii de ocazie au mare succes, ea o trăgea, limitată la felia ei, că e și vina mea. Și, desigur, e și vina mea, vorba altui cântec: (…) c-am așteptat atâția ani, poate s-o schimba ceva. Doar că ce nu accepta dumneaei și peste ce n-am putut eu trece e că ea nu putea digera (truismul?) că psihologia nu e totul. Mulți ani i-am petrecut crezând că filosofia e totul. Am ajuns să aflu că nu era chiar așa. Specialista noastră de siguranță națională însă nu putea ieși din Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului, de unde iritarea pe care am simțit-o, inflamare desăvârșită de știrea ce anunța că tovarășa Sorina Matei e (iar) pe cai mari – cu girul principalelor partide politice din România anului 2026, nu din fatidicii ani bolșevici 1948 sau 1987.
Or, nu se poate vorbi de meritocrație, deci de democrație, când într-un spațiu primează metodologia securistoidismului și reverul mânii care știe ce ai făcut astă-vară neconform vremurilor oricât de abjecte sunt timpurile.
Securitatea, ca idee de protecție și progres, e fără îndoială benefică. Am folosit de multe ori pe aici exemplul personajului Uchiha Itachi care, securist fiind, evita, chiar și amoral, orice miros de război, deci, utilitarist, de orice atrocități pe scară largă. Când însă securistoidismul e folosit doar spre cățărare pe cadavrele celor care nu dau girul prostocrației atunci fie vorbim de dictatură, fie de anarhie – nici mie încă nu mi-e foarte clar în ce raft putem încadra nenorocita Românie de azi. Cert e că România de azi e nenorocită.
Generațiile tinere și generațiile încă nenăscute nicidecum nu vor putea înflori pe fundamentele puticioase pe care se clădește actualul mers de succes – ramificat securistoidal în fiecare pătură socială. E o stare de fapt pe care dacă o observi, dacă pur și simplu o conștientizezi, te poate clasifica, precum a făcut psihoterapeuta menționată, în chiar zona autoplânsului-de-aiurea, de parcă adaptarea scontată, gânditul în termenii căcatului din curtea proprie, șterge automat cu buretele orișice atrocitate.
We know although we try to justify the means
The truth behind the end remains unseen
And while we all assume we all agree
We’re giving up the freedom to be free
un gând muzical 