O țară e într-adevăr ca o casă. Sigur că exteriorul îi influențează existența, existența acoperișului de exemplu, dar raportarea fenomenologică la interior nu banalizează totul, nici nu e desuetă, intimitatea fiind în definitiv motorul planetar dintotdeauna, gândurile din sine care mișcă lumea. Niciodată în istoria omenirii nu s-a înfăptuit ceva marcabil plecând din start de la Adunarea Comitetului, ci de la simțiri particulare ce și-au cerut drepturi universale.
Prin urmare, limitarea la neajunsurile actuale plecând strict de la cauze iliesciene are o doză de îngustime istorică, însă nici nu este complet deplasată – e cel mult incompletă, fragmentară ca studiu de caz, însă deloc abjectă-n totalitate.
Și asta pentru că starea de fapt românească, în decembrie 1989, a pretins că vrea s-o ia de la zero, să se regenereze, trecând în subsidiar mai tot trecutul. Cred că atunci a fost o dorință macro-socială de înviere, de căutarea timpului pierdut atâția și atâția ani.
Sigur că acea regenerare nu conținea neapărat și elemente nobile, poporul român, în majoritatea sa, fiind lipsit de caracter și de educație emoțională. Că și de-aia la Revoluție a murit un număr infim de 1000 de oameni (din totalul de peste 20 de milioane), iar la Mineriadă vreo 5-6. Îi exacerbăm noi calitativ, cantitativ însă întâmplările de atunci, raportate la alte și alte dezastre umanitare, inclusiv din prezent, sunt pielea puții.
Totuși, calitatea e cea care a creat legende și ne-a menținut și nouă memoria vie. Ăia numărați pe degetele de la o mână sunt subiect central și astăzi, tocmai datorită (presupusei) calități.
Astfel, subiectul Ion Iliescu a dăinuit chiar dincolo de completa sa incapacitate – umană, politică, economică, securistoidală etc. Ion Iliescu e interesant și azi nu atât prin numele Ion Iliescu, țiganul ăla bolșevic la urma urmei ucigând doar o mână de oameni, cât prin tiparul oamenilor uciși și nenorociți de Ion Iliescu.
Iar aici ne intersectam cu niște cauze care au efect bine încadrat. Ion Iliescu, în calitatea sa de șef de stat, a continuat de la vârful vârfului, mai ales Constituțional, adică legitimat cartografic democratic, maniera nemeritocrației.
Problema mea mare cu Iliescu nu este că a ucis niște copii, nici nu am garanția totală că acei copii meritau să trăiască pe mai departe, deși există ideea de regenerare, deci de corectură, ci este metodica socială pe care Iliescu n-a încetat, în anii de schimbări majore prin casa noastră, s-o ducă într-un paradox paroxistic.
Azi, dictatura nemeritocrației din România, toți tâmpiții, inculții și analfabeții ocupând locurile antitezelor, nu este o stare de fapt complet cauzată de Iliescu, însă a fost alimentată și de acesta.
Momentul ăla zero s-a infectat din fașă, deci urmarea nu avea cum să fie altfel decât bolnavă. Că nu se putea altfel – e o discuție cel mult secundară.
Însă fiecare ADN trebuie să dea socoteală pentru erorile sale. Doar așa generațiile viitoare vor trăi mai bine, mai meritocratic. A-l justifica pe Ion Iliescu e una, a-l ierta e alta. Intelectualii noștri formatori de opinie confundă crâncen cei doi termeni. Și nici măcar n-au bunul-simț să specifice confuzia cu pricina în toată lașitatea lor ancestrală românească, vorba lui Lucian Blaga.
Casa, așadar, va câștiga întodeauna dacă se va merge pe linia jumătăților de adevăr, adică pe linia justificării obscure: e ce nu spera la un moment dat și Emil Cioran.
Momentan însă, în viața mea vie de căcat, nu mă pot ascunde după cearceaful egoismului existențial, deci nu pot ierta cum vrea psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu.
Nici nu pot bagateliza justificarea urii atunci când starea de fapt o cere – precum vor niște Câini de Pază ai Democrației, anume oamenii de bine Digi 24.
Pe Ion Iliescu trebuie să-l urâm, etica societății noastre trebuie s-o urâm, nedreptatea trebuie s-o urâm! Contrar, mirosind artificial doar floricele pe câmpii, vom trăi mai comod, dar nicidecum mai demn.
Desigur, Iliescu a fost și el emanația timpurilor: efectul unor cauze superficiale și comode. La fel însă e și societatea de azi. Fel de fel de analfabeți ocupă nemeritocratic locul cetățenilor care au într-adevăr ceva de spus. Și viața merge în continuare și așa, fără ca cineva să pună sincer piciorul în prag. Iar când îl pune, repede e fie marginalizat, fie amenințat cu nu știu ce avocați. Asta e România reală, România despre care nu vorbește nimeni în spațiul public, indiferent de tabere.
Ce e cert e că Ion Iliescu a încurajat mersul ăsta, fie și pentru că n-a pus piciorul în prag. La acel moment zero mulți s-au așteptat la o direcțiune de tip Naruto, la ceva plecat dintr-o profundă etică umană. N-a fost cazul, dimpotrivă. Ce vedem azi în jurul nostru, ministărese analfabete de exemplu, retează esența speranțelor prin însăși retezarea frumuseții feminine aparente – esența umanității.
Dar cum putea fi altfel dacă direcția oficială era bolnavă din start? Din cauza asta eu unul îl urăsc pe Ion Iliescu și din cauza asta urăsc România în care trăiesc. Nu pentru că el ar fi fost cauza, ci pentru că a perpetuat efectele. 12+ milioane de români, din 17, l-au votat la primele noastre alegeri libere. În momentul ăla, dacă Iliescu ar fi fost un om cu demnitate și caracter, le-ar fi anulat printr-un decret pe motiv că populația, evident, e prea idioată din moment ce l-au venerat pe el, un bolșevic sinistru, deci că nu se poate merge și așa. Eu, Ion Iliescu, renunț de bunăvoie la președinție… atunci, da, România ar fi fost repusă pe aparte.
Însă Ion Iliescu, chiar și-n pragul morții sale, a zis că românii nu trebuie să se urască pe ei înșiși pentru cum au votat. Când, în fapt, tocmai privitul în oglindă ar trebui încurajat.
Deci, momentul zero nu l-am trecut nicicum cu vreun Naruto, ci cu un jegos imbecil.
De exemplu, efectele putrede ale tranziției cu pricina îl vedem tocmai la cei ce azi pretind că protestează împotriva lui Iliescu. Argumentele lor sunt puerile, sunt idealiste până la abjecție, sunt desprinse de orice logică, oricât de mult ne-ar plăcea pe formă. Dar și ăsta e tot un efect iliesciano-românesc, tot o jumătate de adevăr care n-are cum prin excelența penetra esența mizeriei autohtone din moment ce se rezumă.
Ei, protestatarii-rebeli de ziuă nouă, încurajează o similară formă fără fond (Nicușor Dan de exemplu, Iohannis înainte, Băsescu și mai înainte etc. etc. etc. ), chestie care-i tocmai substațial un fond iliescian.
De asta, The House Always Wins!.
În intimitatea noastră ne scăldăm într-o mocirlă lașă. Mai ales intelectualii noștri, cei care prin excelență ar trebui să dea tonul. Ei fie nu se exprimă în momente din astea, fie o dau cu iertarea abstractă. Ei, cei care ar trebui să dea tonul prin excelență, se spală mereu pe mâini, cosmetizând cel mult superioritatea lor că aaaaaaahhhhh oooooohhhhh eu nu vorbesc urât, eu sunt cult, eu am făcut facultăți, aaaaahhhh oooooohhhh, mințind prin omisiune că tocmai sângele vărsat la propriu a mai dat cât de câtă speranță nației ăsteia mizerabile, nicidecum diplomele nu știu cui, generațiile viitoare nefiind excluse din malaxorul ăsta sinistru din moment ce evident nu li se oferă și alt cadru existențial.
Într-un comentariu de pe Youtube, acolo câteodată mai putând scrie liber ce simți – spre deosebire de paginile intelectualilor noștri actuali – cineva a zis, raportându-se la tot ce înseamnă sonoritatea și imaginea Julia Hart & Skye Blue: This song is dedicated to all sweet souls who turned dark due to functioning of human society and fckd up world of ours!!. Metalul doom are indispensabil o doză de gothic. Altfel ajunge doar o plictiseală de tip Candlemass.
Eu am ajuns pe pastile de nebuni și din cauza lui Ion Iliescu, și din cauza celor care l-au votat apocaliptic-majoritar pe Ion Iliescu. Mă agăț prin muzică, prin fete, prin tablouri. Dar în viața de zi cu zi sunt totuși dependent de pastilele de nebuni. Și nu eu am vrut să fie așa, n-am vrut să mă adaptez oricum: de unde probabil și pastilele astea de nebuni.
un gând muzical 