Metalite – Legendary (2024)

Voiam să păstrez melodia asta pentru următorul decembrie – ca virtual imn Sky Sound Radio. S-ar fi împlinit atunci doi ani de când fetele alea din Lupeni (Fallout-ul Uricani de fapt) s-au aruncat în gol de pe o fabrică dezafectată, ținându-se de mâini și privind intenționat către nori – potrivit comunicatelor Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara.

Și cum am fost mereu singurii de atunci încoace care au aplaudat măcar forma deciziei fetelor, că noi nu suntem adaptați precum rockerul.psihiatru. Gabriel Diaconu, adică noi am spus mai întotdeauna ce-am simțit, de exemplu acum vreo 3 foi când am tastat o frază monumentală, monumentală nu atât prin forma ei, cât prin raportare la intelectualii noștri (rebeli!) de azi, anume:  unde și convingerea că marile gânduri, cele care trec testul timpului, vin tocmai din neajunsuri, ba chiar datorită drogurilor, alcoolului și bolii – e o constantă pe care, ne place sau nu, o regăsim la toți marii gânditori, de la Platon, trecând prin Da Vinci, și terminând momentan cu Black Sabbath. Pe nimeni nu interesează să vorbești treaz despre Candlemass, pe oricine interesează când vorbești despre tine.

Pentru chestia asta, într-o lume normală la cap, toată presa ar fi trebuit să se bată pe semnătura noastră; toate marile companii de presă să ne dea cel mai mare salariu posibil ca să gândim și pentru ei.

Desigur, vizualizările sunt de ordinul sutelor, dar asta pe filieră mai degrabă securistoidală, cam ca la fumoarul din sânul Administrației Naționale de Meteorologie. Like-urile? Care plural? A fost unul singur. Măcar că nu-l cunosc pe nenea ăla lol.

Și ar fi trebuit să se bată pentru noi pentru că fraza aia denotă aparținere, imaginație și prestigiu – adică tot ce lipsește crâncen din presa noastră de azi.

Dar cine s-o facă din moment ce la butoanele presei noastre sunt doar securiști? De visat, visăm, avem perfectă conștiință a propriei valori, dar asta nu înseamnă că viața e mai bună sau mai predictibilă sau mai glorioasă. Mai bună, predictibilă și glorioasă e însă atunci când, fie și rebel fiind, spui totuși ce vrea analfabetul funcțional să audă. De-aia Gabriel Diaconu și Oana Dușmănescu sunt acum în locul nostru, nu noi în locul lor.

Cristian Geambaşu niciodată nu va spune-n gazete că se uită la tenisul feminin şi pentru că ar vrea s-o fută pe Leylah Fernandez. Noi însă vrem să fim ceva mai liberi, desprinşi de tovarăşul Ioanițoaia.

Desigur, nici noi nu suntem în vârful piramidei. În vârful piramidei au fost King Crimson, Bill Ward, Bach, Emil Cioran, Wittgenstein sau toți anonimii care au crăpat pentru nimic prin închisorile abjecte, oameni despre care azi nu se vorbește frecvent în societetea noastră. În societatea nostră se vorbește mai degrabă de David Popovici și ale sale dătături cu mâna-n apă.

Noroc totuși că fata aia de la desk-ul psihiatrei de-un gri senzațional mi-a șoptit atunci că îi place (mult!) tricoul meu cu Cioran. Probabil de-asta tot apar foi pe aici care vor rămâne, slava minunăției internetului, pentru eternitate. Dacă fata aia nu zicea atunci ce a zis, probabil aș fi trăit lamentat degeaba ca-n Gaza.

Gabriel Diaconu nu a avut, până acum, curajul să spună fraza pe care am spus-o noi. Din varii motive. În primul rând pentru că nu se încadra vremurilor în care el s-a nimerit să fie viu, apoi pentru că nu cadra cu meseria sa oficinoasă, în fine, pentru că e deranjant să vezi și dincolo de moralismul grăbit, anume să vezi și picătura din paharul fetelor din Lupeni – riști să nu dai bine în fața analfabetismului funcțional care în mare alimentează azi cabinetele de tratamente psihopupu, deci riști un nepragmatism ce la o adică îți taie și accesul la internet din moment ce nu mai poți plăti factura la lumină.

Noi nu suntem la fel de curajoși precum Alexandra și Georgiana din Lupeni, că doar încă suntem vii în ciuda pastilelor de nebuni ce ne însoțesc zilnic, însă măcar le dăm seama. Nici chestia asta n-a făcut-o nimeni-n spațiul nostru public recent, cu atât mai puțin intelectualii noștri de frunte care știu că își riscă poziționarea dacă insistă sincer pe un subiect cinstit. Dacă căprioara-tremurândă Diana Buzoianu se va întreba vreodată şi de mine – e suficient să ştie că eu, spre deosebire de şefii şi directorii de la CMR Muntenia şi SMAC Buzău, am avut întotdeauna Femei, nu târfe. Atât s-a putut, spre neintegrarea-n omerta lui Tache Gheorghidiu.

Câteodată, acum, mă întreb de ce totuși am ajuns pe pastile de nebuni. La urma urmei, datorită unei tastări despre Eminescu am ajuns să mă cuplez cu modeala ce avea să fie și șefă de promoție la Medicina din Iași. Apoi, datorită unei foi despre Bacovia, am ajuns să mă cuplez cu o blondă cu țâțe foarte mari și picioare ca Victoria Justice, șefă de promotie la Literele din Craiova. Printre altele, când am ajuns oarecum în presă, am dat un concurs – la oamenii lui Radu Banciu: l-am câștigat în mai puțin de 20 de minute de la redactare.

Asta așa, când mă mai întreabă acum vedetele de la Administrația Națională de Meteorologie ce anume îmi dă dreptul să-i judec pe alții. Evident, competențele mele, dovedite, îmi dau dreptul ăla. Printre altele – cum ar fi că, după nici 3 luni de Stație Meteo la Băneasa am ajuns să-i bag în buzunar, meteorologic vorbind, pe toți seniorii profilului – fosta directoare operativă de acolo, pe cifre și pe negru pe alb, poate sta mărturie… că probabil nu va vrea vreodată ține tot de metodica timpurilor pe care le traversăm. Adică poate în sufletul ei va vrea, dar n-o lasă vremurile.

Şi aşa, că de ce insistăm pe subiectul Ion Iliescu, pe efectele sale, după cum fardat se întreabă metaforic psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu.

Site-ul ăsta, obscur, ca și obscuritatea Sky Sound Radio, au apărut din sentimentul că adevărul trebuie să se consemneze și negru pe alb, ca-n romane, slava minunăției care e internetul.

Cine să spună că Alexandra şi Georgiana au spus ceva pe fond? Prelipceanu, Gâdea, Alexandrescu, Şincai, Tompea? Ăia evită sinceritatea pe cât le e posibil. Altfel existența lor parfumată s-ar evapora instantaneu. Ăia niciodată nu vor spune că i-ar mânca şi căcatul solistei Metalite – la ce cur mişto are pe ultimul art cover Metalite. N-ar da bine potrivit timpurilor lor, decenței lor confundate cu ipocrizia. Deşi până şi Cristina Herea admite în sufletul ei că Erica Olhsson la o adică ar fi fost mai pe gustul tovarăşului Sebastian Ghiță.

Tragic e că intelectualii noștri vocativi, Gabriel Diaconu de pildă, nu dau seama instrumentelor de zi nouă, ci folosesc instrumentele de zi nouă întocmai precum seniorii noștri foloseau ideea de Agora. Captivi unor paragidme anacronice, prezentul și viitorul îi sperie teribil. Pe Alexandra și Georgiana nu le-a speriat nimic, cel puțin nu le-a speriat nimic comod.

Cine azi în mass-media zice că două fete de 15 ani au avut argumente solide ca să se sinucidă? Nimeni. O facem însă noi, slava minunăției internetului, găsind, sau încercând măcar să găsim, argumente și-n favoarea fetelor, dincolo de ursuleții de pluș care nu le vor readuce meritocrația la care, tot potrivit comunicatelor Parchetului Hunedoara, visau puștoaicele.

Îl vedeți pe psihiatrul-patriei, Gabriel Diaconu, să emane asemenea fraze? Nicidecum. El va cosmetiza eventual starea de fapt, concluzionând, întru binele like-urilor analfabetelor funcțional și ușile deschise prin Kisselef, că nu e bine să, că, potrivit Adunării Comitetului, și Volumului, Articolului, Paragrafului din nu știu ce tratat speculativ prin excelență de psihiatrie,

Sigur că nu e bine că fetele alea s-au sinucis, dar nu e bine că s-au sinucis pentru că aveau personalitate, aveau imaginație, e păcat cum ar veni. Altfel, tocmai datorită gândurilor lor, e foarte bine că au ales calea pe care au ales-o. De ce s-ar fi epuizat, ca noi, acum, pe pastile de nebuni? Poate că se fereau ca picioarele lor superbe să nu fie afectate de pastilele psihiatrilor. Să nu se cace intempestiv cum fac eu acum. Dracu știe! Ele totuși se pare că au fost mult mai inteligente decât noi. Care e e problema ca cineva să fie mai inteligent și mai demn decât tine?

De exemplu, eu cred azi că-s mai inteligent decât verișoara mamei, fată pe care canadienii au luat-o ca profă de franceză-n Toronto chiar din zorii lui 90. Nu-s mai competent decât ea pe domeniu, deși am făcut Elena Văcărescu, școală gimnazială cu intensiv franceză. Apoi am făcut filosofia.

Am date care să mă recomande, dar poate nu m-am adaptat ca ea. Totuși, zilele trecute, tipa, revenită-n țară pentru concediu, a ținut morțiș să vadă Marea Neagră.

Marea ei, am încheiat citatul.

Ea, care zboară vreo 8 ore peste Atlantic. O proastă pe fond, evident. De unde și credința că-s mai inteligent decât reușita asta de peste mări și țări. Înțeleg că nu Marea în sine e buba, ci eterna reîntoarcere ca la Eliade, la tinerețea ei, la vremurile când cracii ei băgau în buzunar toate modelele de azi. Dar când zbori peste Atlantic ar trebui să ți se șteargă căcatul din curtea proprie din motive de măreție.

Eu n-am fost apropiat de neamuri niciodată. Nu mi-a plăcut de ei, mai ales că majoritatea erau și securiști. Fratele bunicului meu de exemplu, Ministrul Cultelor chiar în decembrie 1989. Eu nu-s Gabriel Diaconu care să-mi venerez neamurile doar pentru că mi-au fost neamuri. Adevărul e că au fost cu toții niște cretini, înclusiv mama și mătușa-mea, prezente pe străzile bucureștene și la Revoluție, și la Mineriadă, din cauza cărora eu n-am cadrul pe care cred că-l merit. Le zic și azi că poate trebuia să pluseze mai mult, să altceva, din moment ce se revendicau drept antiteza mizeriei. Gabriel nu va zice asta niciodată, căci altfel ce babă de pe Facebook i-ar mai da like, ce hoț ca Ciolacu, ce analfabet ca Ciucă i-ar mai deschide lui porțile spre apelul la autoritate?

Totuși, am ținut morțiș să fiu la înmormântarea mamei blondei, sora buncii adică. A fost cam al treilea moment din viața mea când am ales să fiu lângă (niște) neamuri. Psihiatra mea în gri-ul superb mi-ar zice probabil că ar trebui să fiu mândru de alegerea aia, că n-am motive să sufăr de anxietate severă neurovegetativă din moment ce, iată!, sunt un om minunat.

Beleaua e că acum regret și că am fost acolo, atunci, când conta nemaiîncălzindu-mă nici soliditatea asta. Atunci, eram pion ținând în frunte coroanele mă-sii, recuperând credeam dragostea dintre ea și mama, sentimente la care nu asistasem, dar pe care le învățasem.

Așa, și? M-a căutat blonda-n concediul ei de peste mări și țări? Nu. Cum nu m-a căutat nimeni din presa autohtonă. Deși ambii ar fi trebuit s-o facă. Măcar de dragul meritocrației.

Asta nu înseamnă că în ultimele ore, adică de când fiica Corneliei (LOL!), sora bunicii, a recălătorit înspre Canada, n-am ascultat iar cu plăcere Voayage, Voayage. Imaginația mea de atunci însoțița de fetele de la Desirless, de când ea și-a transpus mama peste mări și țări ca să fie îngropată aici, de parcă ar fi contat la ce tip de gunoi se aruncă hoitul, e tot în dispută cu ura că niciodată nu m-a întrebat ce mai fac.

Am epatat atunci, e drept. La înmormântarea băbucii Cornelia am fost cam cum e Gabriel Diaconu azi pe la catafalcul lui Iliescu: incapabil să-mi aparțin până la capăt, captiv vremurilor.

Dacă eram Tony Iomii sau Ozzy pe la sfârșitul anilor 60, stăteam dracului acasă cu vodka mea. Dar am fost în miezul neamurilor, și asta pentru că am simțit că vreau. Nu există tragedie mai mare! A fost ca atunci când șefa de la Medincină din Iași a fugit speriată de lângă mine din gara Iași, eu luând apoi un taxi înspre ea, deși n-aveam niciun ban la mine. Aveam să acultăm apoi Cutting Crew. Și? Azi sunt pe pastile de nebuni, Gabriel Diaconu e formator de opinie.

Alexandra și Georgiana cred că, în primul rând, au conștientizat că imaginația de tip eu-psihiatra-n griul divin nu au finalmente nicio împlinire, alta decât aia inventivă. Fetele alea au fost mai Cioran decât a fost Cioran însuși. E un adevăr extrem de incomod, un adevăr care-mi plesnește întreaga existență, un adevăr pe care încerc să-l tratez cu pastile de nebuni. Nu zic că nu funcționează medicația, dar, în definitiv, psihiatra-n griul divin, precum și deskărița cititoare de Cioan, nu au cum s-o definitiveze pentru simplul motiv că și dacă ar vrea, precum șefele de la Medicină și Litere, conditia umană n-o pot schimba, doar îndulci: ce Alexandra și Georgiana din Lupeni (Uricani) au reliefat atât de sincer încât nu s-a vorbit de ele mai deloc. O facem noi, crezând că ele sunt legendare și comandante ale cerului, deși tocmai pentru asta probabil nu ne-a întrebat mai multă lume ce mai facem.