One Desire – Never Gonna Stop (Nightcore cover)

Deși ar fi interesant de detaliat mecanismul, nu-s vreun DJ, în sensul dătătorului de condensatori într-o structură armonioasă, ca să vorbesc mai la obiect despre care-i șpilul tehnic al acestui cover. Dar cum nici licențiat la Conservator nu sunt, asta neîmpiedicându-mă să am tot soiul de senzații fonice, sic!, pe care le mai și tastez, mă rezum la a spune că tehnica rușilor de la Nightcore, probabil deloc spectaculoasă, ci trecută printr-un softuleț destul de banal (tempo accelerat pe număr urmat de două puncte și încă ceva radicali… sau cum s-o zice prin aria specialiștilor cyber-music), a subliniat cel mai la virgulă realitatea augmentată din Sword Art Online, serialul animat care s-a ramificat destul de mult din producția Matrix, dar care a fost cam singura ecranizare ce-a reușit să și evidențieze umanitatea nealambicată din interiorul unei lumi încă foarte tinere în raport cu etica în tehnologia informației.

Cu alte cuvinte, SAO, o lume în care niște tineri gameri descoperă brusc că nu mai pot respawn, ca n-o mai pot luat de la capăt în cazul minusului pe clepsidra health, ci că mor de-a binelea dacă balaurul le face felul, ne aduce cumva cu picioarele pe pământ, în ciuda certitudinii că de acum încolo vom rămâne, datorită internetului, cumva eterni.

Și o face fără a traduce tehnologia modernă drept balaur nasol. La urma urmei, Kirito și Asuna se cunosc și se îndrăgostesc unul de altul fix în acea lume virtuală care e fantastică pe formă, însă foarte ancorată în realitate pe fond, din simplul motiv că protagoniștii respiră în concret – capitivi pe un pat pe spital cu xD-ul legat pe ochi.

Nu, SAO nu pune problema realitate vs. progres tehnologic. Reducerea la absurd, a se vedea Matrix (sau Nicolae Manolescu), nu face obiectul realizatorilor animeului nostru.

Ci îl face pe privitor să se gândească mereu că dincolo de ecran e un suflet cât se poate de pe bune. Probabil datorită acestui artificiu SOA a căpătat peste 500 de milioane de fani (plătitori de suveniruri, deci numărul s-ar putea să fie mult mai mare) în întreaga lume – like-uitori cu vârste sub 35 de ani!

Și e un semnal tare încurajator! Chiar dacă tânăra generație e făcută cu ou și cu oțet, episoade izolate de tip atacul armat din Serbia generalizând clișeul jocuri video = moarte pe bune după cum ne spuneau mai marii cu grade pe umăr din Siguranța Națională ex-Iugoslavă #Tito (nu că ne-am aștepta la cine știe ce luciditate din partea oricărui uniformizat contemporan cu arme de ucis înfipte-n piept), numerele din… realitate… adică acele sute de milioane de fani, arată că, dacă idei de tip SAO sunt promovat corespunzător, pot chiar să lupte cu bullying-ul (metoda loverboy etc.) infinit mai utilitarist decât o fac securiștii plătiți din bani publici.

Revenind la muzică, arealul SAO a avut parte de OST-uri memorabile. În general semnate Yuki Kajiura, compozitoarea niponă pe care am tot menționat-o datorită scrierilor sale pentru Demon Slayer.

Dar…

Toate acele piese sunt cât se poate de clasice. Muzică clasică, rock prog. șaptezecist, hard and heavy optzecist. Extrem de bine articulate pe scheletul evenimentelor din SAO.

Dar…

Clasice! 🙂

Or, SAO este testul (și etic) prin care trec, singuri, niște tineri… de azi.

Iar tot azi, că ne place sau nu, muzica ține la rândul ei cont de tehnologie. Festivalurile de profil sunt cele mai vandabile – Untold sau Electric Castle pe la noi. Sunt și spectacolele unde se canalizează cel mai mult energia tinerilor.

Și de-abia ascultând acest cover (plus imnul nostru Sky Sound Radio pe mai) am înțeles că nu doar apelul la feminitatea indispensabilă existenței noastre e cheia demersului lor. Ci și apelul tare la artele tinere: animația și muzica cyber.

One Desire este o trupă finlandeză de hard and heavy cât se poate de ordinar. Iar versurile unui hit de tip Never Gonna Stop pot fi oricând coloană sonoră pentru SAO.

Dar…

… de-abia adaosul DJ-istic mi se pare că dă seama universului deopotrivă mortal și virtual din SAO. E mai credibil, mai ancorat în prezent, în durerea nesiguranței de care tinerii noștri se lovesc zilnic în această nouă lume, cu atât mai mult cu cât predecesorii sunt la rândul lor destul de virgini din moment ce nimic din literatura trecutului nu oferă răspunsuri clare pentru actualism (mama Asunei, de exemplu). Da, Kant a devenit mai autentic o dată cu dezvoltarea internetului, dar calea sa nu-i deloc la îndemână, iar tinerilor, în general, nu li se pot cere asimilări rapide de etici tari.

Kirito și Asuna, niște adolescenți, sunt pe nepusă masă prinși într-un joc unde dorința de a trăi, de a te îndrăgosti, e antagonică vremurilor. Vremurile însă nu exclud din ecuație dorința lor de a se îndrăgosti. Totuși, pentru acel calvar n-au fost pregătiți, nici nu-s protejați. Ci luptă împotriva imbecilității strict cu natura lor: tineri prin excelență – curioși și deci predispuși progresului. Cum se vorbește despre muzica sferelor, la fel de bine cred că putem vorbi despre muzica circuitelor.

Coverul Nightcore pe baza One Desire surprinde o realitate completă pe care n-are rost s-o ascundem după deget dacă vrem să-i încurajăm pe Asuna și Kirito. Dacă vrem doar paragraful, articolul, pagina, volumul, alb și negru tranșant, Laughing Coffin, atunci ne oprim din timp cu audiția.

Hear the engines roar like a thunderbolt
Forgettin’ all the lessons that we learnt
Now we’re losin’ ground
And we’re out of control
‘Cause the mean machine is cruisin’ through the sky

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s