Rar mi-a fost dat să ascult un album (recent) care își asumă pe față fenomenul de acumulare, dar care oferă totodată atâtea momente lipicioase ce pur și simplu nu pot fi anulate de istorie. Astfel, nu mă miră deloc că celebra Metal Hammer, o revistă după cum îi spune și numele, a declarat Impera drept albumul lunii martie (2022), deși la prima vedere ne-am întreba ce caută arena, glamul, cinemuzica și popistica Ghost în publicația cu pricina.
Personal, încă de la Meliora (primul lor disc pe care l-am ascultat), Ghost mi s-a părut un Boston care încearcă să întinerească. Amanda cea veșnic… știm povestea.
Iar de când le-am văzut atitudinea scenică în combinație cu o anumită fluditate chiar cultă (de tip Scholz & co.) am fost un pic contrariat. Totuși, dincolo de costumele suedezilor, apropiate mai degrabă de zona extremă a metalului (ca să nu spunem chestii pe care fanii Slipknot le-ar înjura), AOR-ul prezent explică aproape toată analogia.
Ce e curios la Ghost, și în special la albumul Impera, e că deși ne însoțește un soi de aer prietenos (oarecum disco) pe tot parcursul audiției, mereu apare câte o fază care impune respect. Și vorbesc despre acea considerație care nu, n-are prea mare legătură cu tema discului (decadența oricărui imperiu cunoscut omenirii până azi), versurile nesusținând pregnant bruionul de față, ci despre clișeele instrumentale atât de binecunoscute care sunt cumva asamblate de așa manieră încât se trece prin zeci de stări de spirit pe parcursul unei singure piese.
Foarte curios. Că dacă aș asculta Impera într-un bar, pur și simplu aș avea o senzație extrem de plăcută. Dar în beznă, în camera mea, cu căștile pe urechi, trăirile parcă sunt mult mai dramatice.
Poate că la mijloc e și un soi de nostalgie Rush. Plus o anumită visare de tip Journey. Fleetwood Mac, Uriah Heep etc. Dar să preiei etaloanele menționate nu e deloc suficient. Ghost aduce și o senzație pe care aș asocia-o mai degrabă cu Prisoner of Your Eyes, probabil cea mai subevaluată piesă din istoria Judas Priest (n-a apărut niciodată pe vreun disc Priest, ci doar în variantele reciclate live din catalogul trupei lui Halford), ea fiind, cred, legătura dintre Victim of Changes și ce avea să însemne Painkiller.
Oricum, îndrăznesc să spun că Ghost e una dintre puținele trupe cu un sound propriu ce au apărut după anul 2000. Și e culmea! Pentru că mai ales Impera în esență nu e altceva decât conversie. S-ar putea ca albumul de față, peste ani, să devină veritabil studiu de caz prin mediul academic de profil. Prin urmare, alegerea Metal Hammer nu mai pare atât de deplasată. Nemții cu pricina au remarcat isprava și nu s-au ferit să o aduleze, în ciuda ariei discutabile (ca profil de subgen).
Ghost a devenit între timp una dintre cele mai discutate formații în cercurile de profil. Pe undeva e firească analogia constantă cu Babymetal.
un gând muzical 