Dacă ar trebui să ținem cont de viețile personale, atunci destul de puțini gândiriști ar fi luați în serios. Imensul Platon cică era pedofil, Van Gogh bulangiu&alcoolic, Phil Anselmo și Ozzy: drogălăi din mai multe puncte de vedere. Unul din ăia de la DJ Project e anchetat pentru pedofiliei (MEGA prog. trance, fie vorba între noi). Eminescu afemeiat. Prin urmare, fenomenul BUG Mafia cred că nu trebuie să țină foarte mult cont de bârfele potrivit cărora băieții sunt mai apropiați de Primăverii, alături de fiul de securist nenorocit Vladimir Tismăneanu, decât de Pantelimonul anilor ceaușiști-nouăzeciști.
Ca argument plauzibil în favoarea reticenței față de soliditatea delegației: în România anilor 90 era absolut imposibil ca niște neica nimeni de pe stradă, așa cum se prezintă conceptul BUG pe albumele din acele vremuri, să-și permită înregistrări profesioniste. Cu atât mai puțin asocierea destul de rapidă, raportându-ne la pretinsul underground, cu Loredana Groza, personaj foarte important PRO TV-ist într-un 90 dominat de aceasta singură sursă informațională publică (TVR se mai ocupa doar cu Sailor Moon – spre bucuria mea).
De asemenea, nivelul poetic din versurile BUG degajă un soi de educație pe care un băiat de cartier nu și l-ar fi permis prin excelență.
În fine, adăugăm și abilitatea uluitoare BUG față de influențele R&B – care, într-o Românie nouăzecistă desprisă foarte mult de activitatea vestului, sunt cam prea pro pentru a fi luate de-a gata. Deci, și cunoștiințele muzicale destul de ridicate trădează contrariul mesajului din versuri.
Totuși!
BUG Mafia, dincolo de ipocrizia demonstrată, mi s-a părut întotdeauna o (pre)fabricație interesantă.
În primul rând pentru că propunea brusc o mișcare complet străină geografiei și culturii noastre de atunci. Una care descria societatea în general. Metafora uzitată Cartier mi se pare a fi o găselniță fabuloasă a celor care și-au permis găselnițe (cu răspândire publică) într-o Românie măcinată de fracturile dintre cei care și-au permis secureală & bișnița ante/post Lovitura de Stat vs. marile mase. Desigur, ancorarea la realitățile străzilor Statelor Unite ale Nemernicii, o ancorare periculos de apropiată de statutul de epigon, infracționalitatea noastră stradală fiind o glumă la fel de proastă (din fericire!) precum ultrașii români raportați la cei din brigăzile SS Lazio ori AS Roma, stârnesc amuzamentul. Nu însă și concretul român.
De exemplu, eu am copilărit pe Ana Ipătescu (actualul Lascăr Catargiu). Adica strada ce leagă Piața Romană (locul unde au fost măcelăriți studenții de la ASE) de Guvernul României.
Deci, n-am fost După Blocuri, așa cum vorbesc băieții de la BUG. Am fost foarte la șosea.
Cu toate astea, repet, m-am cam sonat privind toți anii copilăriei la urmele de gloanțe din blocurile de pe acolo.
M-a cătrănit și mirosul ăla de gaze lacrimogene venind dispre gura de metrou de la Piața Victoriei pe care toată copilăria l-am respirat fără să vreau – pregnanța temporară cică a fost cauzată de chimia preluată din armele celui de-al doilea război mondial… cum o fi ajuns tehnologia asta pe aici… regizorul Cornel Mihalache a detaliat subiectul…. pe noi ne interesează acum mai degrabă muzica.
Și nu doar că tabloul m-a cam bulversat, dar am și fost nevoit să asimilez un mix de frustrare, frică, teroare și revoltă. Ca să supraviețuiesc. Nu vorbesc doar despre sunetele din noaptea aia cu studenții de la ASE & taburi pe care le ascultam de la balconul unui bloc gri, ci și ulterioarele blocuri gri ciopârțite.
Or, blocurile gri din Pantelimon n-au fost rănite la modul ăla. Pentru simplu motiv că așa-zisa Revoluție s-a petrecut în București pe câțiva metri pătrați. De altfel, în Pantelimon s-a aflat târziu că Ceaușescu nu mai e.
Se mai știa doar prin Primăverii.
Cu alte cuvinte, crescând acolo în anii 90, ascultam Studio Rock +prelungirile pe casete, împins acolo de către cei cu dare de mână, dar și BUG Mafia.
De-abia azi am ajuns să înțeleg ce-mi plăcea atât de mult la Uzzy & co. Plăcerea nu venea dinspre tipul de luptă socială de tip Statele Unite ale Nemernicii. Nu cunoșteam specificul dezastrului întreținut de peste ocean. Ci despre adaptarea influențelor muzicale occidentale cu iz furios de profil la starea de fapt autohtonă.
Viața de cartier….
Nu am experimentat pești, bani, mașini și golani (am copilărit doar lângă o fată, se uita și ea fascinată la Sailor Moon, care obsesiv număra la rândul ei găurile belicoase). Dar pe Ana Ipătescu am avut o viață de cartier redutabilă! Cum altfel să descriu grozăvia sonoră și vizuală din stadiul dezvoltării noastre? Fără vină a trebuit să digerăm ceva ce n-a existat nici în Primăverii, nici în Pantelimon.
Și mai e ceva. Lângă blocul nostru gri era (și este) sediul secției 1 de Poliție. Adică am crescut lânga una dintre cele mai nenorocite pepiniere de securiști și torționari din București. Care securiști și torționari fac ȘI azi agenda publică – cu mare influență la votul cotidian: cu nume și prenume îi vedem azi zilnic la TV-ul lumii #libere.
Muzical (poezie pe beat – să nu forțăm proprietatea termenilor!), Uzzy & co. îmi plac la fel de mult și în prezent. Cultura underground veritabilă nu ține cont de esența celui care o emite. Mai ales că, mutat între timp în Berceni, cartierul muncitoresc extrem de gri ce cândva fusese determinant atrocităților anilor la care am făcut referire, am descoperit-o pe Cornelia cea responsabilă și pentru Sky Sound Radio. 🙂 O superbă fată, moartă încă din anii 80, prinsă de atunci între niște betoane extrem de gri.
Or, Ridică-mă la Cer, de exemplu, îmi place să cred că acum își găsește alt și alt sens. Și se spune că arta e tocmai aia care se adaptează indiferent de vremuri și de locații.
Vrem să aducem în discuție Sky Sound Radio în primul rând bazându-ne pe stilul ăla vestimentar de pe albumul De Cartier. Vom lipi stickere pe toate străzile din București! Refuzând totodată să fim atât de cretini încât să credem că progresul tehnologic se disociează automat de palpabil. Poate Tataee a simțit la fel când a pus bazele BUG Mafia.
Notă: Fix azi, vizavi de ASE, tronează ditamai afișul la nu știu ce mizerie lasvegasistă cu mecla securistului nenorocit Serghei Mizil în rol principal. Prefer Berceniul.
Sa vina ingerii sa ma ridice la cer
Acum cat lumea e a mea – sunt baiat de cartier
Nu ma las cat am un avantaj
Pariez pe tot ce vreau, imi pun viatza gaj
Numai Dumnezeu stie daca gresesc
Dar eu lupt in continuare, n-o sa ma opresc
O sa reusesc sa tin lumea la degetul mic
Cand m-am nascut in lumea mea n-am primit nimic
Decat spirit de luptator ca sa supravietuiesc
Caci la capat doar campionii se-ntalnesc
Sunt singur contra lumii si totusi lumea e a mea
Unii nu ma inteleg, zi-le Loredana!
un gând muzical 