M-am setat azi-noapte pe la 1 în speranța atunci c-o s-o prind cumva live pe Alexa Bliss, deși înfățișarea cascadoarei este de ani de zile mai degrabă himerică, dincolo de rama unde mai mereu voiam de fapt să pun avântul ei ținând păpușa aia-n brațe. Când – nici nu intrase Iyo Sky în pâinea nouă de Netflix – primesc o alertă-știre pe telefon: o fată s-a aruncat în gol de pe o clădire abandonată din Lupeni.
Inițial am zis că-i vreo știre veche care cumva mă bâzâie precum rahatul ăla de photo remainder – de parcă pentru amintiri aș mai avea nevoie de vreo mură-n gură pe care oricum n-o mai pot lua înapoi. Am citit însă mai atent știrea și am zâmbit. Nu, nu era vorba despre vechile noastre eroine, ci despre o altă fată, o puștoaică ce-n cursul zilei de 1 februarie 2025 s-a aruncat de pe clădirea fostei maternitați din Lupeni.
Mai întâi am zâmbit pentru că era clar că se va repeta scenariul la cum merg lucrurile în țara asta. Apoi, pentru că senzaționismul de presă se leagă destul de mult de ideea de clădire abandonată – care, poate, cumva implică și-un soi de mister atractiv. Bănuiesc. Nu-s sociolog, psihiatru sau expert în marketing sau expert în comunicare. Eu doar i-am studiat pe John Stuart Mill și Kant. Și m-am uitat la Naruto. De atât am fost în stare.
Dar, nu. Deja nu e nimic senzațional într-o pățanie ca asta, ci este firescul României actuale. Am mai zis: în România se manifestă una dintre cele mai ample emigrări pe timp de pace, iar asta nu înseamnă, din păcate, doar plecatul peste hotare, ci și alte forme de plecat: demisii peste demisii din silă (când de demisionarii cu pricina sistemul în fapt ar avea mare nevoie), abandonul școlar de nevoie sau chiar dusul la propriu, intenție nu doar din ce în ce mai numeroasă, ci și din ce în ce mai poetică, de parcă pe aici n-au mai rămas vizibil decât moștenitori Hatake Sakumo.
Senzațional ar fi fost dacă fata asta, sau Alexandra ori Georgiana, s-ar fi sinucis aruncându-se de pe o clădire neabandonată din Lupeni.
Dar acolo, în Lupeni, este un iad pe Pământ. Un teritoriu dintr-un județ complet uitat de soartă, vai de mama și morții lui, fără vreo racordare esențială la ce noi numim civilizație. Asta-n timp ce spațiul cu pricina face parte teoretic din Uniunea Europeană și-n timp ce decidenții, jurnaliștii, formatorii de opinie, intelectualii haștag etc. ne vorbesc zilnic doar despre fantasmagorii proeuropene și/sau prorăsăritene. Acolo nu contează Constituția României, Carta Drepturilor Fundamentale ale UE sau Declarația Universală a Drepturilor Omului. Acolo nu s-a auzit de așa ceva. Ăsta-i culesul cu iz de Gabon pe care l-au semănat seniorii; că doar nu-s de vină copilele alea pentru lumea în care s-au născut. Eventual să le spună Gabriel Diaconu locuitorilor din Lupeni cum să fie recunoscători că au trăit un timp, în timp, prin timp, din timp etc. Dar n-au ăia bani de cabinetele private ale intelectualilor haștag.
Parcă e blestemat, Lupeni ăla!, ar zice, de exemplu, Elena Lasconi, Călin Georgescu, Marcel Ciolacu, Mihai Ciucă, George Simion, Kelemen Hunor, Diana Șoșoacă, Ana Birchall, Alexandra Păcuraru sau ce alt analfabet securist ducător ostentativ la moaște. La fel ar zice și Căcărău sau Victor Ponta (reanimarea ăstora prin excelență vorbește de la sine despre troaca în care ne scăldăm) sau Traian Băsescu sau Adrian Năstase. Și chiar și Emil Constantinescu… credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu? lol.
Pe sistemul: ce ghinion pe poporul ăsta să…
Sau, dacă ar fi să-i cităm pe parlamentarii noștri actuali, căci nu-i nicio diferență pe fond între Gigi Becali și restul colegilor lui, unii chiar ținând post negru trei zile ca urmarea câștigării alegerilor: DROGAAAAATAAAA AAAAAAAAIAA SATANIIIIISTĂĂĂĂĂ A ÎNCĂĂĂĂLCAAAAAT VORBELEEEEE LUI CRISTOOOOOOS CARE CRISTOOOOOOOS…
…care vorbe nu e foarte clar, deși ele sunt stridente dinspre decidenții (sau aspiranții la decizie) prezenți. Căci Iisus din literatură pare mai degrabă că fete precum astea din Lupeni încerca în primul rând să apere. Dar nu suntem nici teologi. Noi doar l-am citit pe Kant.
Aleși democratic, excepțional, potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului. Andrei Marga, în articolele sale altfel antrenante teoretic (recentul, foarte relevant pentru subiectul nostru, fiind publicat chiar ieri), nu detaliează cum de oferta asta jalnică. Ne-ar interesa chiar mai mult decât jegul CCR. Pentru că și toți sfinții din cer, după cum ar invoca mereu candidații noștri, ar fi repede înghițiți de eșalonul 2, 3, 4, 5… – emenda fiind doar un vis frumos. Poate peste 100 de ani va fi altfel, dacă se începe tare de fix acum. De altfel, chiar și Marga recunoaște cam cu jumătate de gură că programele sale au nevoie de timp. De mult timp. Iar cum în 2024 și 2025 avem halul ăsta de candidați (la nivel european, nu doar în România) – tiparul abject având treceri din motive ce favorizează bunăstarea mulților incompetenți – nici peste 5 generații lucrurile nu se vor îmbunătăți. Din moment ce adaptații-oricum stabilesc mersul, demnul peste medie fiind marginalizat de la sine, singura soluție acum este ca fete precum alea să mai strângă puțin din dinți și poate izbutesc să se care din jegul ăsta de țară. Măcar să-şi ia câmpii după ce-au epuizat cartuşul ăsta.
Nu e vorba acum despre niciun blestem. Cel puțin nu de unul ocult. Este, da, un blestem, însă este transpunerea cauzelor cu efecte cât se poate de pământene, atât de cunoscute nouă: sferă ce nu dă seama meritocrației, sfera prostocrației, plutocrației, mentalitatea securistoidală și în definitiv sfera unui registru educațional complet rigid (indiferent de regimul politic aflat la putere).
Pare o ironie că și fata asta tot de pe o clađire abandonată a încercat să se sinucidă. Și o culme a sinuciderii în cazul de față pare alegerea ei: o maternitate… abandonată. Zici că-i album Pain of Salvation.
Dar, deja matematic vorbind, nu prea mai ai cum să te sinucizi în Lupeni decât aflându-te într-o sau pe o văgăună uitată de soartă.
Asta-i tema care ne interesează mai mult acum. Altfel, puștoaica o fi având motive universale ca să se arunce-n gol. Căci peste tot oamenii se sinucid, indiferent de țară. În cazul de față, poate că situația ei de familie – lipsa mamei, crescută doar de un tată cu care cică intrase-n polemici existențiale de vreo 2-3 ani încoace etc. – nu dă neapărat seama (mai) particular societății noastre în ansamblu precum credem că au făcut-o Georgiana și Alexandra.
Totuși, e de menționat faptul că fata a trimis, potrivit presei ce-a relatat cazul (Știrile Pro TV, Adevărul, Mesagerul Hunedoarean, Ziua de Vest etc.), mesaje… prietenilor ei înainte de zbor. Cumva pare, ca și-n povestea fetelor din Uricani, că voia să se agațe de ceva. S-o prindă totuși cineva. Indiferent de circumstanțe, și fata asta pare că-și aparținea, că avea vise, că simțea și că deci era extrem de lucidă – pe scurt, că n-a lăsat-o indiferentă orice grozăvie se întâmpla prin jurul ei.
Puștoaica n-a murit, dar cică e în stare extrem de gravă la un spital din… Timișoara. Căci ăia din Petroșani au fost complet depășiți de situație, deși și ei sunt tot parte din Europa, din UE, deci din civilizație. Legați de mâini și de picioare (tehnic, logistic, competent-profesional etc.), au trimis-o la Timișoara. Bine măcar că sanitarii ăia hunedoreni din context n-au zis că au de toate.
Mai departe, nu interesează foarte mult dacă fata moare până la urmă sau dacă rămâne cu sechele crunte pe viață. Interesează mai degrabă peisajul ca sugestie cauzală.
Ea a spus ce avea de spus și asupra vocii ei suntem liberi să ne concentrăm.
Mă gândesc că în vise cică acționează numitul subconștient. Adică acel ceva în care libertatea ține cont de puține cutume. Nici măcar cutumele dadaiste nu primează lol. Acolo chiar se poate întâmpla orice.
De exemplu, să zicem că cineva, în vis, trăiește ceva extrem de frumos chiar dacă personajele în cauză, în viața de zi cu zi, construiesc un calvar visătorului. Și să mai zicem că incriminatul își serbează ziua de naștere fix în timp ce x visează ce ziceam că visează. Nu cred că în atare condiții putem vorbi despre un cadou de naștere mai mișto.
După amalgamul ăsta, n-am putut să rămân la doar trei faze muzicale, cu atât mai puțin la una singură.
Dream Theater, probabil capul prog. metal după Queensrÿche și Fates Warning, s-a reunit în formula de aur la finele lui 2023, în această săptămână urmând să lanseze noul disc cu tot cu Mike Portnoy. Bun, lipsește totuși Derek. Dar și Ingo lipsește din reuniunile Helloween. Albumul se intitulează Parasomnia.
Kaleen ne e dragă. Asta și pentru că mișcarea rave nu ar fi spus vreodată credibil ce avea de spus fără personaje precum Marie-Sophie Kreiss. Austriaca a lansat în ultima perioadă câteva single-uri post We Will Rave – din care am ales It Feels So Good.
Skillet, trupă de rock creștin pe care am mai menționat-o pe aici, a revenit acum în memoria noastră nu neapărat cu o fază muzicală nouă, ci cu noutatea prin ochii rușilor de la RGN care tocmai ce-au postat un MV bazat pe un single lansat anul trecut. Ne-a plăcut ideea lor, atât încât pentru februarie vom folosi propunerea lor drept imn lunar Sky Sound Radio. E o piesă care, însoțită de imaginea Erzei Scarlet ăleia, prin finalul interersant de refren cântat – ca outro – și prin voce feminină, reduce mai liniștitor amalgamul menționat.
Ucrainenii de la Lunarway ne-au scăpat de sub radar până deunăzi. Eu unul aș înclina acum, dacă ar fi să refac topul SSR pe 2024, să înlocuiesc Elvellon cu ce au cântat Alina Yermakova & co. Dar asta chiar nu-i o tragedie, bucuria stând de fapt în descoperiri, nu în topuri goale de sens ca la Măruță & Partoş.
În fine, ALEXA fucking/twisted BLISS!: una dintre temele muzicale ce-o însoțesc pe bestiala cascadoare. Azi-noapte, pe Netflix, dar și în arena aia megalomană din Indianapolis, lumea explodase de la primele note. De altfel, cică trending nr 1 în USA la ora aia era #AlexaBliss lol. Sonoritatea, cu toate variațiile hardcore și prog., este un industrial cu accente suficient de psihedelice cât să nu plictisească.
un gând muzical 