Ca bilanț, a fost un an în care mai degrabă single-urile și EP-urile ne-au captat zilele. Kaleen – We Will Rave, Delain – Dance With The Devil, Alestorm – Voyage Of The Dead Marauder sau Celtian – Maleficio De Sangre ne-au ținut din plin pe linia de plutire, asta neînsemnând că 2024 n-a oferit albume (per total) de foarte luat în seamă. La zece dintre ele ne vom referi mai departe în topul nostru încadrat în anul ce tocmai s-a terminat – pentru noi la fel de nul precum începuse.
10. Opeth – The Last Will And Testament
Legendara trupă suedeză a propus un disc pe care multe publicații de specialitate l-au văzut chiar ca fiind albumul anului. Aflat între o discuție aprinsă pe teme de reîntoarceri vs. solidificări vs. concepții dacă nu neapărat ameliorate, cel puțin diversificate, cert e că recentul material Opeth are destule credibilități aide-memoire ca să-l includem pe prima lista. Credem totuși că alungirea unor piese, precum primele trei ce par a juca doar rol de intro pentru foarte interesanta §4 (unde contribuie chiar mai legendarul Ian Anderson), face ca totalitatea să nu fie mai mult decât este. Nici uni(Cornelia) noastră nu e mai mult decât este.
9. Kingcrow – Hopium
Lazialii ăștia ne-au fost foarte apropiați din momentul descoperirii lor (de dată recentă – albumul Eidos 2015) în primul rând pentru că ne aminteau de finlandezii de la Kiuas, gașcă pe care o tapasem cândva oarecum întâmplător pe un CD de buzunar, datorită Studio Rock-ului lui Lenți Chiriac, măcinat serios la vremea lui. Desigur, aveam să aflăm că KC exista dinaintea Kiuas, deci că posibilele influențe pot sta fix pe dos. Nu contează prea tare. Ce contează e că trupa italiană a dezvoltat și mai mult în 2024 acel The Decaying Doctrine cu care unii își terminau cel puțin adolescența. Ba mai mult, poate că însăși revenirea Kiuas în actualitate, cu un EP extrem de plictisitor lansat la rândul lui în 2024, ne-a făcut să apreciem în plus remodelarea unui Closer. Bineînțeles, asemănarea dintre timbrurile lui Diego Marchesi și Ilja Jalkanen ne achită de eventualele forțări comparative.
8. Sunburst – Manifesto
Și apropo de voci similare, am stat în cumpănă dacă să dăm ceva lauri sau nu acestui grup care îl are vocal, la absolut propriu, pe un băiat despre care s-ar putea spune fără probleme că-i clonă Roy Khan (Conception, ex-Kamelot). De fapt, similar aici nu-i tocmai termenul potrivit. Identic! e fără îndoială cel corespunzător. Prin urmare, senzația de epigon e tare greu de ignorat. Dar dacă așa s-a născut (și) Vasilis Georgiou… ce să-i faci? În orice caz, dozajul de intuiție în raport cu trăsăturile frustrării de pe acest secundar disc al grecilor menționați este remarcabil. De fapt, revista Sonic Perspectives a pus punctul pe i când concluziona: Those who want Nevermore with a cleaner vocal delivery, Dream Theater without the excessive time lengths, and Symphony X with a more measured level of virtuosic lead guitar work will find the ideal album here, while everyone looking for an excellent album in the progressive style need look no further.
7. Elvellon – Ascending in Synergy
Am adăugat acest disc datorită capacității sale de a revendica antagonisme. De exemplu, cei de la Angry Metal Guy spuneau: Easily my most listened to song of the year, “A Vagabond’s Heart” strikes a special chord in my spirit that embodies everything I used to love and everything I love today. Furthermore, it leaves me hopeful and excited for what the future holds, în timp ce părerea (de până acum) de pe Metal-Archives este: The overall vibe is of musical theatre set in a fantasy world, full of wonder and discovery. It’s a fun soundscape to sit in for an hour, but ultimately feels like it’s lacking a bit of depth and emotional weight. 😀 Unii plini de emoție, alții că, dimpotrivă, lipsește emoția. Noi am menționat trupa și discul de față aici atunci când încercam și noi să jonglăm fie printre emoționați, fie printre farisei, fără măcar a fi siguri nici măcar de utilitatea demersului.
6. Evergrey – Theories of Emptiness
Am mai zis: noi facem parte din categoria fanilor EG din ce are să ofere grupul în a doua lui decadă. Și asta pentru că Englund (icoana trupei la drept vorbind) a reușit între timp să nu mai fie acest Florian Pittiș sau Marcel Iureș de muzică, să nu mai fie atât de teatral și afectat până la refuz. De asemenea am mai menționat treaba asta și-n topul pe 2023 când remarcam aceleași abilități cu ocazia proiectului Silent Skies. Deci, EG ne-a plăcut cu atât mai mult cu cât dirijorul, un muzician fără îndoială de mare clasă, ne vorbește cu o ipocrizie acceptabilă.
5. Delta – Gemini
Gruparea asta din Chile, sau kile, cu grupul chi rostit așijderea precum fostul, actualul și viitorul nostru președinte lol, a venit în 2024 cu o contestație socială destul de apropiată de ce ne oferise-n 2022 grupul Backfire cu câteva zile înaintea Revelionului. Pe nepusă masă adică, însă necesară. Sud-americanii, prin vocea convingătoarei Paula Loza, nu știm dacă și-au calculat pașii pe care-i speculăm noi, cum nu știm nici dacă BF a intenționat vreun apogeu simbolic, dar Paula ne convinge foarte tare când zice: It’s like you want to take control from the inside out.
4. Carmeria – Tragédie D’amour
Aici favoritismul a contat ceva mai mult decât echitatea. La fel de bine am fi putut menționa Stargate – Escaping the Illusion ori Cemetery Skyline – Nordic Gothic. Pe scurt, dacă, vorba lui Cioran, o inimă fără muzică este ca o frumusețe fără melancolie, adică dacă n-ar fi contat în viață și astfel de gânduri, sigur n-am fi adăugat acum acest grup australian (nici pe grecii de la Stargate) din moment ce minimalismul, totuși sub aură dureroasă, stârnește pe bună dreptate reticență. Dar și superba cerșetoare Ela – din cimitirul unde-i uni(Cornelia) noastră – făcea mai mult decât instrucțiunile. Tragedia asta ni se pare că-i doar o belea de tipul celor uzuale, de unde și autenticitatea care înlocuiește sau îndulcește alte neajunsuri. Și ca să revenim la publicația Angry Metal Guy, remarcăm iar concluzia: With more inventive instrumentation, this album could’ve easily threatened the top spot of my year for new releases.
3. Fellowship – The Skies Above
Este varianta avântată, varianta Erza Scarlet, Yasuharu Takanashi-istică, pentru locul 1.
2. Myrath – Karma
Ar fi poate de reluat locul 3. Și atât. Chestie justificată de subgen. Pentru că persuasiunea tunisienilor de a te duce dracului s-o salvezi pe prințesa din Prince of Persia domolește chiar și nulitățile amintite la început. E fantastic să citești cum absolut toate recenziile, indiferent de pretențiile cognitive, ajung, vorbind despre acest album, să-și verse te miri ce nenorocire, de la familia luată de nu știu ce ciclon până la familia luată de nu știu ce cutremur, situații pe care Bucătarul din Prince of Persia 2d, combinația aia de taste cunoscută doar unora pentru a trece nivelul (spre Prințesă), mai că ne-o lăsa pe fată doar violată și abandonată dacă nu cunoașteai pe cineva care cunoaște pe cineva. Și e și mai mișto să vezi cum albumul ăsta, deși infinit mai accesibil decât pilonii Myrath, deci predispus cautelei, a făcut și mai mult să credem că le-am fi votat la o adică pe Georgiana și Alexandra din Lupeni dacă fetele alegeau să trăiască.
1. IOTUNN – Kinship
Dramaturgul Nelu Ionescu credem că este o prioritate de recuperat. La nivel național. De siguranță națională cum ar veni lol, ca urmarea evanescenței. Necunoscut publicului larg de azi, căci el era atât de strident cât să nu ia totodată comod partea vreunei laturi, nici prins între arguții reinterpretabile prin excelență (Caragiale ori Bacovia), scriitorul ăsta a fost trecut firesc virulent sub preș, având în vedere Adunarea Comitetului autohton – de zi nouă ori ba.
Pe lângă zenitul dintre Ștefan Iordache și Mirela Gorea din dramatizarea Încăpățânarea unui oarecare om de rând (1982) de Nelu Ionescu, dialogul dintre Ștefan Iordache și Loredana Groza pare fâs.
Iar dacă azi s-ar face și vreo ecranizare pe baza piesei respective, credem că discul ăsta al danezilor de la Iotunn ar fi ideal pe post de OST.
Fata: Ce-au spus e una. Ce i-a obligat să vină, obligat!, e alta!
Străinul: Tu, de pildă?
Fata: Lasă-mă pe mine. Începe cu alții! Cu soldatul! Omul ăsta a venit pentru că te respectă. Și te respectă pentru că, spre deosebire de el, tu, când ți s-a ordonat să intrii într-o țară străină și să ucizi acolo oameni, nu te-ai supus. Nu te-ai supus!
Străinul: Și Premierul?
Fata: Pentru că știe că l-au înfrânt nesupuși ca tine.
Străinul: Și Financiarul?
Fata: Nu vrea să repete neglijența Premierului. Și a încercat să te cumpere încă de la început.
Străinul: Și soția?
Fata: Prima… pur și simplu și minunat din dragoste și din prețuire. Într-atât de constantă că nu poate fi decât sută la sută feminină. A doua… pentru că ai fost singurul bărbat din sărmana ei viață care n-a cumpărat-o, ci, ca-n visele noastre din adolescență, a fermecat-o.
Străinul: Mda… n-ai mai rămas decât tu…
Fata: ….. arrrrghhhhhhhh…. ești lacom de știri despre tine! Cumplit trebuie să te fi măcinat neîncrederea! … eu… am venit pentru că tu, spre deosebire de mine, n-ai acceptat, chiar în condiții de stare de război, violul personalității tale. Și pentru că, cu toate că acum a început un timp de pace, de odihnă, tu continui lupta!
Pericolul datului de nas e evident în scrierile lui Nelu Ionescu. Probabil de-aia nu și-a găsit locul în timp. Mass-media, social-media, indiferent de tabere, atât așteaptă să audă, bașca din partea unuia cu iz de apel la autoritate. Din fericire, albumul Kinship credem că mai lămurește lucrurile.
Clouds, Girls & RocknRoll!
un gând muzical 
🪽👍
ApreciazăApreciază