Linkin Park – Heavy Is The Crown (2024)

Una dintre cele mai importante funcții dintr-o țară ca România este cea de boss la Comisia Juridică a Camerei Deputaților. Pentru că implică perpetuu și observații etice într-un context vital. Până deunăzi, poziția cu pricina a fost în seama Laurei Vicol, celebra avocată a marilor noștri interlopi.

Bizareria pentru mine însă, ca român trăitor mereu în România, e perfect normală. Soțul doamnei menționate, Răzvan Ciorbă, a cărui firmă Nordis – un soi de Caritas pe piața imobilialelor; trăgaciul demisiei -, mi-a fost coleg de școală generală timp de vreo opt ani de zile.

Iar băiatul, deși foarte înzestrat nativ, unul dintre puținii colegi cu care era suficient să-mi arunc o privire ca să subliniez vreo situație ridicolă – și erau destule pe acolo, Școala Gimnazială Elena Văcărescu 186, deși având arfe nouăzeciste de mare sculă progresistă (deci înaintea vremurilor UE pline de deschideri și colaborări universalizate), profilul de bază fiind limba franceză intensiv, era totuși plină de aberații – de la profesori incompetenți, șpăgari și unidimensionali, până la drogurile, alcoolul și în general bronxismul ce se respira prin preajmă (sau chiar înăuntru) -, făcea tot soiul de nefăcute, acțiunile sale trăgându-și seva familiară.

Nu însă și neapărat familială. Pentru că nefăcutele lui adolescentine de obicei relevau un soi de empatie probabil fundamentată pe inteligența amintită. Ciorbă ăla mic fura, la propriu, de la părinții lui ca să dea colegilor mai oropsiți. La un momentat dat a cumpărat nu știu câte biciclete pe care le împărțea pe acolo. Nu și mie că eu nu știam să merg pe bicicletă. Nu-s țăran. Mie îmi lua băutură.

Părinți care, printre altele, au venit cu rezultatele examenului (ale noastre, ale tuturor) de Capacitate în propria mașină. Se întâmpla la finele anilor 90. Atunci mi-a fost clar că gloanțele alea neexplicate ale Revoluției din clădirea în care stăteam erau extrem de firesc confuze.

Altădată a înscenat un furt de a trebuit să vină miliția să ne ia amprente de ne căcasem pe noi. Nu că eu nu-i știam la meclă pe Pavel Abraham de la Secția 1 de Poliție și ceilalți vecini odioși, mai apoi vedete de TV #libere alături de Laura Vicol. Tot mă căcasem pe mine.

Ai lui îi dăduseră o sumă importantă de bani pe mână cu care măreața Elena Văcărescu se presupunea că trebuie să ia nu știu ce hartă șmecheră ca să ne educe – nu că directoarea generală de la vremea aia, de altfel profesoară de geografie, în țățismul și țărănismul ei ar fi știut unde e Peru pe lume. Aia doar te lua de perciuni dacă nu aveai chef să reciți de unde izvorăşte căcatul ăla de Olt. Nu conta că la o adică te putea fascina Gangele.

Brusc, banii ăia dispăruseră din buzunarul său. Am zis pe unde. Ani după, la o reîntâlnire unde eu mai degrabă voiam s-o văd pe aia cu care-mi puteam schimba aceleași priviri ca cu Ciorbă, a recunoscut că întreg planul fusese al său și numai al său.

Așadar, apucăturile… evazioniste… le avea de atunci. Doar că pe vremea aia, tânăr fiind, mai avea și ceva spirit haiducesc.

Acum, privind la povestea firmei Nordis, înțeleg că nu mai e vorba doar despre frumusețea tinerească. Ce e mai important de reținut e că în definitiv sângele apă nu se face. Merge cât o merge mai naiv, chiar nobil, dar până la urmă cine se aseamănă se adună.

Și aici e drama. Că Răzvan nu era deloc tâmpit, nici atât de bolnav mintal încât să se rezume la mitomanie și cleptomanie. Ba dimpotrivă! Însă cadrul în care sufletul lui funcționa nu a permis depășirea condiției.

Când ploua prin curtea școlii, dădea cu șosetele ude de tablă urlând Nike Pulike! de bagă și azi în buzunar mai toate glumițele sitcom sigure de corectitudinea politică capitalistă. El era în anii 90. De-aia mălăului țigan interesant noi nu-i ziceam nici Răzvan, nici Vladimir, nici Ciorbă, nici Bran în comparație cu Stan eu, ci ciorbeli-mi-ar-mă-ta-pula. Heiddegerieni naturali :)))).

Faptul că s-a înhaitat cu al de Laura Vicol e rezultatul absolut firesc într-un spațiu ce nu încurajează aparținerea. La fel aș fi fost și eu dacă mă nășteam al lui Ciorbă. Rawls se confirmă realmente interesant.

Răzvan e coperta ideală The Offspring – The Kids Aren’t Alright.

Senzația azi e că punctul de pornire e irefutabil. De înrăit te poți înrăi, dar mai bun în circumstanțe deterministe e aproape o utopie. Cu atât mai mult cu cât școala nu arată că există și alte căi. Cum ar putea? din moment ce personalul, pe salariile alea, e firește mediocru. Cum ar putea un profesor de gimnaziu să crâcnească ceva în fața vreunui Marian Bejan? Îi mai zice și haștag democrație. O lume pe care nu eu sau Răzvan am construit-o. Noi doar ne-am născut în ea.

Paragrafele, Volumele, Instrucțiunile, Adunările Comitetului marca Erasmus mi se par azi la fel de goale de sens precum școala mea Elena Văcărescu. Efectele formelor fără fond se împut evident până la vârful societății. Iar drama vine mai ales din aura profesorilor tineri pe care i-am avut acolo. Căile scurte, lingușitul de cele mai multe ori gratuit și neînsuflețirea elevilor care mai aveau și bucuria himerelor, nu doar microrecitând din tonele de manuale (oricum cam dubioase-n conținut) care rupeau șira spinării, erau în antiteză cu bătaia de iz Lope de Vega dintre studenții de la ASE și securiști – la doi pași adică de Strada Cihoschi. Ironia amară am cules-o din plin azi.

Și poate că și Laura e tot o victimă a mersului nostru cumsecuvine. Imbecilă complet, Fără Zahăr adică, n-are cum să fi fost din moment ce a atins un anumit vârf.

E clar că mediul înconjurător imediat i-a insuflat ceva lui Răzvan. E și mai clar că nici școala, instituția aia tot pupată-n cur culturalicesc, insistând prin oamenii ei pe același model de succes autohton simplificat, de asemenea nu l-a potențat câtuși de puțin. Pas du tout.

Eu de prin clasa a 6-a am început să nu mai dau pe la ore. Preferam să beau vodka și să bat mingea prin curtea măreții școli francofone. Și ca mine mai erau niște zeci de băieți și fete. Prin clasă rămăseseră în final preferații.

Ce tragedie! O instituție de altfel înaintea vremurilor să eșueze în halul ăsta!

Singura satisfacție e nu doar că n-am rămas repetent, dar nici măcar vreodată corijent la ceva. Nu mă aveau cu nimic la mână atunci când se strângea lațul. Nu puteau, oricât răsfoiau ei manualele alea de căcat ale măreței intelectuale francofone Alice Leseanu din 186, câutând nevrotic ceva Articole, Paragrafe, Adunări ale Comitetului. Desigur, peste note de 5 sau 6 nu obțineam, corect nici n-aveam cum, însă totuși rânjeam că la sosire mie îmi ziceau Dragomir în fața celorlalți, iar lui Ciorbă Răzvan.

Dar cum sună surorile Aleksandrovna Andreeva din Krasnoyarsk, cum sună Laura Vicol de la Antena 3?

Cum sună Anna Stanislavovna Shcherbakova, cum sună Elena Lasconi?

Am ajuns excepțional cel puțin ortografic şi ortoepic fără ca şcoala aia să mă ajute cumva.

Nu știu dacă situația în 186 e la fel și azi. Cel mai probabil da. La urma urmei, în vremurile noastre educaționismul e cu atât mai mult o formă fără fond cu cât bănuții noștri au oficial tare alte destinații prioritare. Cine să activeze astfel în sistem dacă nu submediocri!? Cine altcineva pe salariul ăla de rahat? În afara sfinților, firește.

Înclin să cred că și azi e plin de profi incompetenți în 186, sferă la fel de plină de droguri și alcool, la fel de mulți olimpici analfabeți funcțional cu glas melodramatic pe la Radio România Cultural. Nimic deosebit. Uluitor era atunci! Pe vremea aia se presupunea că e o școală din buricul capitalei care își depășește vremurile.

„Cursa pentru excelenţă nu are linie de sosire pentru elevii Școlii Gimnaziale „Elena Văcărescu”, tineri integraţi în Uniunea Europeană”, apare ultras azi pe site-ul oficial 186.

Sper totuși ca printr-o minune excelența cu pricina să nu fie tot aia de pe vremea mea imediat post-Revoluționară.

Că te dai cu capul de pereți dacă acum răsfoiești Facebook-ul Cimitirului Tinereții, vorba lui Bacovia. Descoperi tot soiul de osanale mai ceva ca la marii tovarăşi ai neamului: CEEEEEEEEEEEEE PROFEEEEEESOARĂĂĂĂĂ ERAAAAAAAA!!!! AAAAAAHHHHHHHHH! Da! DA! DAAAAAAA! EXCEPȚIONALĂĂĂĂĂĂĂĂ DOAMNĂĂĂĂĂĂĂ! DUMNEZEU S-O ODIHNEASCĂ-N PACE!.

Care excepțional? Care Dumnezeu? Unde? Că pe ăia care desenau imaginativ îi dădeau cu capul de bancă. La propriu. Că nu respectau nu știu ce Articol, Paragraf estetic.

Pe ăia care nu cântau la pianul de la parter neapărat portativului îi scoateau la tablă ca să le dea linii la palmă.

Pe alții îi recompensau cu 10+(!!!) la testul de istorie, ca pe o altă colegă de clasă pseudoCiorbistică, că n-aveau încontro puși teribil în fața competenței, dar apoi țineau morțiș să le refuze-n public mărțișorul plusiștilor, de rămânea copilul ca Naruto: singur, atârnat de leagăn.

Corect și integrat autentic ar fi fost: „Cursa pentru excelenţă nu are linie de sosire pentru elevii Școlii Gimnaziale „Elena Văcărescu”, tineri integraţi în Uniunea Europeană… care se bucură enorm de lipsa de esență a cretinilor ălora”. Ca să nu se mai nenorocească și alte spirite.

Pe ăia care prin clasa a doua îi mânca limba pe la orele de Religie să spună că ne tragem din maimuță, la fel: părinții erau trași de urechi pe la imbecilitățile alea de Ședință cu Părinții – Inchiziția nouăzecistă a vremurilor noastre cică noi, cică trecute totuși printr-o Revoluție umanistă și utilitaristă.

Asta era măreața Elena Văcărescu din anii nouăzeciști, chipurile școală progresistă la nivel național. Premiată și ultrapremiată.

Exceptând-o poate pe Mama Sica. Profa aia de religie n-avea grețuri indiferent de ce am fi spus. Dar ea, redusă fiind totuşi ca orice popă, fusese legată pe bune prin lagărele bolșevice. Restul din fața noastră erau doar oamenii de succes de zi nouă ce-și trăgeau seva tot de pe timpurile cică trecute. Incluzând aici, dramatic, profesorii tineri – cine dracului ar fi avut acces la poziția aia atunci, în buricul Bucureștiului, dacă nu tot cineva care cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva?. Puștoaica aia bună de mate, dirigă la B, de unora le zicea strident doar pe numele de familie, la scurt timp și-a găsit refugiul într-o versiune 1.0. Onlyfans.

Ea a rămas cu Onlyfans de mIRC, noi măcar am mai dat-o un timp cu Hinata.

Și pizdulicele alea aveau tupeul să ne cheme, să ne declame, nouă, băutorilor de vodkă, strict pe numele de familie. În timp ce alții erau Răzvan, Alina, Roxana. Norocul lor că n-au gustat şi din crâncena revoltă a tocilarilor. Noi eram şi suntem uşor de îndepărtat.

Excepțională pedagogie plm! Se tipăresc și diplome-n sensul ăsta. Doctorate, statui prin curțile 186, preoți afectați etc. Ba chiar se lasă aide-memoire prin #-urile de zi nouă! După atâția ani! Însă nu de-aia s-a făcut Revoluție. Măcar imbecila aia de Mama Sica avea luciditatea să nu ne strige nicicum, în ciuda sentimentului profesoral specific de număr biblic.

O altă satisfacție e că eu, apoi, ce-am putut mai serios în viața asta a fost să am și eu lângă mine o blondă bună. E drept, doar șefă de promoție la Litere, nu virtuală Ministră la Justiție precum Laura. Pe care blondă am babardit-o și pentru că balmăjisem ceva într-un eseu despre Bacovia pe la liceul unde, evident, cu retard reușisem să ajung – că puștoaica aia nouăzecistă de mate din 186 nu a dat niciun moment seama.

O fi dat după. Scăpată evident din remunerația educațională autohtonă.

Dar satisfacția nu e deloc în raport cu Răzvan. Ba chiar doare știindu-i intelectul. Și el ar fi putut avea același succes. Doar că nu numai că sângele apă până la urmă nu prea se face, dar mersul pe aici n-a încurajat și tot nu încurajează aparținerea.

Un sistem educațional zdravăn la cap ar fi pus mare preț pe apucăturile sale haiducești de atunci. Și e destul de greu de crezut că astfel s-ar mai fi ajuns până la Nordis, până la încrengătura aia securistoidală cu politicul-ciudat, cu a tovarășului Burleanu Federație Română de Fotbal, cu presa mainstream și cu apropiatele traficaților de minore ce-s în prime time pe sticlă la ceas social.

Presa de azi: platformele Digi 24 sau Antena 3 – care ani de zile au lins în cur acest Caritas modern.

S-o luăm și pe Lavinia Șandru. La un momentat dat mare jurnalistă deontoloagă. Apoi politiciană. Un soi de Robert Turcescu/Rareș Bodgan/Andrei Vochin cu pizdă. Apoi, azi, în 2024, organizatoare de gale nobile. Unde Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România lol premiează femei autohtone remarcabile – incluzând-o aici pe dubioasa Doina Vornicu despre care se știe doar că… e o.. femeie… foarte influentă în… sectorul energetic.

Uniuni, Comiții și Comitete. Deci, a treia satisfacție e că măcar noi tastăm de ani de zile pe aici despre basmul Adunărilor Comitetului. Fără să vrem să ne punem blonda în frunte. Deși fata aia măcar mai dăduse peste un Victor Petrini, mai evita un dezacord, spre deosebire de Laura Vicol. Înainte chiuleam ca să ne uităm la noul episod Sailor Moon decât s-o auzim pe profa de mate cum noi suntem Dragomir, nu și Răzvan.

A patra satisfacție e că nu profesorii adaptați vremurilor de succes din Elena Văcărescu 186 (de atunci) mi-au insuflat abilitatea de a ști când e cazul vreunui dezacord și când nu. Îmi era mai zdravăn la cap să beau vodka și să bat mingea prin curtea școlii.

Nici mărețul Recorder n-a primit semnalul ca muta la pulă în timp, cum nu-l primise nici când cu segmentul Nordis, deși noi, ăștia mai cu ochi din peluze, mai cetățeni, vedeam etapă de etapă că Nordis tronează pe brațele fotbaliștilor din Superliga, firesc, Superbet. Noi știam de Nordis precum orice privitor de lume înconjurătoare și de fotbal promovat la toate marile trusturi media.

S-a trezit şi Recorder peste noapte hodoronc fleoşc. Când noi de ani de zile mergem la braț doar cu Erza Scarlet.

Toți tâmpiții și noi între ei.

Groaznic! Nici de hartă, nici de mesaje… Alexandra şi Georgiana din Lupeni probabil ar zice că trebuie să găsim un culcuş pe undeva.

Acum e la fel. Căci altfel Laura Vicol n-ar fi fost în 2024 boss la Comisia Juridică a Camerei Deputaților într-o Românie ce se presupune că a trecut printr-o mare Revoluție, într-o Românie ce se presupune că-i plină de haștag valori.

Păi să nu-ți vină să te arunci de pe blocuri dezafectate?

Azi Școala aia a mea e înconjurată de gratii după care nu mai poți vedea nici măcar terenușul ăla de fotbal unde câțiva dintre noi erau veritabili Tom Brady. O fi vreun cinism la mijloc, habar n-am.

Ar fi fost foarte interesant de vorbit cu Alexandra și Georgiana din Lupeni despre portbagajul lui Ciorbă senior din 90. Ele fiind fete tinere imaginative din epoca de azi. Dar nu se mai poate.

În fine, a cincea satisfacție e că pe diriga de pe vremea aia, o ochelaristă-sexy bună (profesoară de limba română), atât de interesantă încât tot atunci am descoperit masturabeala, am omenit-o în vremurile alea, eu împreună cu doi colegi, unul ajuns portar de fotbal cu mult peste sinceritatea lui Duckadam și alte Perestroici ale lui Gorbaciov, eșuat ca rezervă prin Divizia C, celălalt eșuat în tehnici de desen cât să facă impresie doar pe la expozițiile alea plictisitoare de pe Magheru, fără ca cineva să-i încurajeze potențialul anime (România nu e Japonia, în ciuda faptului că și ăia au tot două mâini, tot două picioare, tot un creier), încurajați toți trei de mama care brusc a făcut pe DJ-ul pe la nu știu ce serbare pompoasă elenvăcereșciană, acaparând eponim casetofonul ăla de căcat, cu un… act Holograf – Ți-am Dat un Inel dedicat aparent foarte simpaticei chioambe.

Bine că nu i-am cântat Oriunde Te Vei Afla! – că ar fi fost, după cum dovedește timpul, adică Mitsuri sau Jiraiya, o blasfemie. Regret oricum fiecare moment. Indivizii ăia nu ne meritau.

Ba chiar ne jucasem cu versurile piesei cât să se plieze pe verbul copulativ și ce chestii din alea încercau prin excelență să sară etapele unui copil obișnuit. Tipa atunci a plâns. Cică de emoție. A fost primul meu moment de glorie în Școala Gimnazială Elena Văcărescu 186.

Al doilea a fost când am ieșit golgheter la fotbal, singura diplomă cu numele meu tipărit undeva.

Azi sper din tot sufletul că diriga plânge de durere, că parcă era prea interesantă să se irosească chiar în halul ăsta, mai ales că Răzvan era prin curțile alea și-un fundaș, un apărător, cel puțin decent.

Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenușa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub pași mă vor simți vibrând.

(Elena Văcărescu)

Clouds, Girls and RockNRoll lol