Am citit azi un text aparent foarte prost scris. Patetic – ar zice ăia care nu prea știu ce definește cuvântul. Ziceai că-i compunere de clasa cel mult a II-a. Iar respectiva prozo-didascalie era semnată de cineva care cred că poate și-ar merita un loc de cadru didactic filosofic, dacă nu chiar de decident. Totuși, răsturnând un pic teoria literară a frumuseții urâtului, cancerul de care suferă și pe care tocmai l-a descoperit persoana cu pricina, boală ce de altfel l-a determinat acum pe individul nostru intelectual să scrie (public) precum o virgină (la propriu) care se visează Erza Scarlet, mai ceva ca noi înfăptuind lol radiouri educative pentru că UNICORNelia, mi s-a părut mișto transformat în context tocmai pentru că aduce destul de mult cu personajul (și denominația aparent ridicolă) Joyboy din One Piece. Patetic, într-adevăr.
Pe scurt, Luffy, ca Joyboy nemijlocit, s-a luat la trântă-n ultimul episod din One Piece – lansat cam pe la orele sincerității intelectualului – cu organizația CP0.
CP0: la modul direct similar mai vechilor noștri amici pe nume 0215.
Ok, treaba cu numerele care depersonalizează e ceva universal. S-a întâmplat cam pe tot parcusul istoriei noastre.
(CP0, capul de linie securistoidal – pe o scară strict de la 0 la 9. Că astea-s numerele de bază. Desigur, nu în sens protectiv utilitarist, ci doar favorizând Articolul, Volumul, Paragraful, Instrucțiunea, Adunarea Comitetului).
Dar, pe ritmurile OST-ului Tobele Libertății extrem de banale și totuși pigmentate cu năzdrăvănii, privitorul și ascultătorul, tocmai datorită sugestiei sincerității și, în definitiv, omeniei, face ca Luffy/Joyboy să readucă-n discuție o temă pe care universul nostru cam pare s-o fi uitat: viața, dincolo de Articolul, Volumul, Paragraful, Instrucțiunea, Adunarea Comitetului ce ghidează factorul esențial formativ din prezent (rețeta succesului).
Drama fiind că nu coerciția sinceră (bolșevismul, nazismul, dictatura regală, dictatura religioasă etc.) ne duce acum la Naiba, ci, suplimentar, fațada care-i la fel de mizerabilă pe fond, deși forma-i dulce.
CP0 este mână de forță a Guvernului Lumii din basmul One Piece. Membrii organizației sunt îmbrăcați în alb. Ei sunt șefuleți și directorași și implementatori de proiecte.
…doar că Jewelry Bonney plânge și iar plânge în atare condiții. Deci, ceva nu e deloc în regulă.
Or, Luffy/Joyboy, dă seama părului ăla alb și aparent stupid, Cumulus Humilis în cel mai bun caz, care îi răsare câteodată printr-un desen complet afon, deci rupt de Articole și Volume și Instrucțiuni și Adunări ale Comitetului. Acumularea de enormă frustrare aduce şi râsul sănătos al celui fericit cu demnitatea sa.
Nu zic că intelectualul nostru e un fel de măreț X cum era pentru Petrini mărețul Xdin Cel Mai Iubit Dintre Pământeni. Sunt destule variabile-n discursurile sale (erau și-n romanul lui Preda… fie vorba între noi lol). Totuși, copilărismul său recent, aparent, e atât de autentic încât e posibil să-și fi dat măsura propriei valori tocmai prin anecdote ca:
(…)
Tot într-o clipită, fiindcă în Sala Tronurilor din Împărăția Întunericului timpul are o altfel de scurgere decât în lumea noastră, Aghiuță se apucă să-i înșire povestea fiecăruia spunându-i cu lux de amănunte ce susținuse fiecare rebel, cum se opusese, câți oameni întorsese de pe calea Întunericului.
Dar am omis ceva. Un mic amănunt.
– Ce, măh?!, întrebă Sarsailă ridicând din sprâncene.
– Întunericimea Voastră… cum să vă zic… mai există oameni care ni se opun. Și care zic public asta. Și care nu și-au ținut gura. Și care i-au învățat de bine…
– De „bine”? Nu vreau să aud cuvântul ăsta! Trebuiau să-i învețe de rău!, urlă, mânios, Stăpânul Întunericului.
– Și e unu’ în România u care avem probleme de vreo 15 ani. În urmă cu 15 ani scria un blog în care îi îndemna pe oameni să nu se bage ca boii la jug la credite imobiliare. Și mulți l-au ascultat, erau sute de mii care-l citeau. A cârâit constant împotriva oamenilor noștri. În pandemie a fost dintre cei care au stat calmi în fața vaccinurilor mRNA. Legat de Ucraina militează pentru pace indiferent de consecințele de pe teren, zicând că pământurile de acolo oricum au obiceiul să treacă de la o țară la alta și că mai importante sunt viețile oamenilor, nu pământurile. Mai nou, nu-și mai ascunde adeziunea față de creștinism. El oricum n-a fost niciodată cu adevărat ateu, dar acum se mărturisește credincios pe față și pe oamenii noștri din fruntea guvernelor îi numește „Satane”. Și tot așa.
– Mmm. Bine. Ia dă-i măh, un cancer, să-i închidem gura. Și cu puțin noroc îl facem și de râs, poate crapă, și scrie la Activenews de el că a crăpat, și proștii or să creadă că era un mincinos jegos, că de fapt era vaccinat pe ascuns și că de-asta a făcut cancer. He he he!
LOL!
Nenea, intelectualul, cam așa a decis să se poziționeze public acum când cancerul, al de CP0 printr-o altă analogie, îi dă târcoale.
Mie mi se pare că-i ca-n fix momentul ăla din ultimul episod One Piece, când, hodoronc tronc, Luffy/Joyboy îsi pune ochelari de scafandru, deși se afla undeva-n nori, pentru că viața-i permitea să-și aparțină, ca să pizda mamii lor de securiști și Capi de Deputați și șefuleți și directorași care știu doar Articolul, Volumului, Adunarea Comitetului.
Desigur, Luffy e mult mai puțin dubios. Scările sale de valori sunt greu de contestat. Mai ales când succesul social e definit categoric prin CP0 (ca-n România actuală).
Hiperbola analogică e însă aidoma. Or, Luffy în sine e un vis plecat la luptă cu CP0 pe ritmurile Tobelor Libertății: Joyboy. Eu unul am ajuns să prefer din rărunchi snoave din alea în locul tonelor amorfe excelente-n formă (eventual cuuuuu draaaaag!), însă cacofonice-n miez.
un gând muzical 
❣
ApreciazăApreciază