N-are rost să mănânc căcat aiurea: de chestia asta muzicală știu pentru că cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva, vorba lui Toma Caragiu – anume mama; care, știindu-mi și melomania, m-a informat LOL că o fostă colegă de-a mea și de-ai noștri lol, scuzată fie-mi îndrăzneala de a mă pune pe picior de egalitate cu vedetele aflate În Față, incluzând-o pe mama (sic!) (sintagma era uzitată de noi, muritorii de la Stația Meteo Băneasa atunci când ne priveam și fizic prin curul Instituției de Siguranță Națională, nu doar prin cel al fluturașului de salariu), a lansat niște piese care s-ar putea să mă intereseze, mama știindu-mi și apetențele gothice – că doar se lovește zilnic de oja neagră de pe degetele-mi.
Dar hai să trecem mai mult la muzică, că mai degrabă asta ne interesează aici.
Iris de Noir, pe numele ei real Iris Țițineanu/Răducanu, este o cantautoare ce se încadrează în zona gothic rock cu accente simfo-metal pe model Magica. La fel ca și-n cazul Magica, se simte la fata noastră, declarată gothică prin descrierile paginilor sale social-media, influența unor Nightwish/Lacuna Coil/Delain/Leaves` Eyes/Evanescence etc.
Avem de-a face cu un epigon? Sau cu o reciclare măcar acceptabilă, dacă nu chiar interesantă?
Se știe faptul că (azi) orice sună a ceva. Asta e. Deci că marea problemă stă mereu în capacitatea anumitor faze muzicale de a reinsera, de a contribui la lărgirea orizonturilor, nu doar de a suna a altceva.
Or, cred că Iris și trupeții ei, măcar în piesa Black Velvet Darkness, captează euforia gothică ce-a consacrat subgenul.
Și mă refer în special la bucata încadrată între minutajul 2.53-3.04. Exprimarea lui Iris, dublată de un instrumental ogival pe măsură, cred că ridică piesa peste media generală autohtonă (și nu numai). E un punct de reper pe care cred că fata în cauză ar trebui să-l exploateze (presupunând că ea stă la baza regiei). Altfel, am senzația că am mai ascultat piesa asta de 45.000 de ori în contra, probabil, autorilor pentru care compoziția, emoțional măcar, e foarte specială.
Gothicul are inclus o mare doză de speranță, de dulceag, în ciuda depresiei-motrice. Că ne referim la arhitectură, de exemplu la Biserica Gothică din Brașov care pe model Notre-Dame prin excelență provoacă divinitatea, vorba lui Cioran – starea de a nu sta doar aplecat, ci de a propune iar și iar daemonul (starea de dintre om și divin) despre care detaliau filosofii greci din antichitate; un soi de Inuyasha/Naruto/Yusuke înainte de vremuri. Sau că ne referim la muzică. Siropul din muzica gothică, că vorbim de Bach sau de Nightwish, n-are niciun gust dacă nu se discută condiția umană drept o stare sine qua non.
(Haios e că deunăzi Tarja, fosta solistă Nightwish, a lansat un album propriu intitulat Frisson Noir – e și unul dintre cele mai interesante discuri din 2026, dar vom detalia reușita cu altă ocazie, poate cu ocazia topului Sky Sound Radio pe anul în curs)
Or, în Black Velvet Darkness, dincolo de epatarea specifică stilului, găsim versuri precum: Nature comes to life but you’re lying there fading slow.
Încadrat în zona dedicat-persuasivă, mesajul e astfel credibil. Cel puțin la nivel liric. Rămâne de văzut dacă generațiile următoare nu vor găsi cumva calea imortalității. Pentru noi cei de acum gothicul e o supapă mieroasă, o cale de ne îndulci starea de fapt. Iar Iris de Noir, prin muzica sa, are momente când amintește de revolta individului mai taciturn, mai puțin dedat la glumițele și aforismele meme – baza mișcării gothice.
Feels like clouds cry for a lost soul?
un gând muzical 