60% dintre site-urile porno (hosting) ale planetei vin din SUA. Aproximativ 35% din Europa occidentală. Altfel, mai importantă pentru decidenții noștri e spovedania cetățeanului care vrea să-și cumpere pâine.
În ce privește industria propriu-zisă (venituri generate), tot SUA se află pe prima poziție. Pe locul secund, subiect interesant pe care l-am mai discutat și-n trecut, este Japonia. 3. Cehia 4. Marea Britanie 5. Germania 6. Brazilia 7. Canada 8. Columbia 9. Franța 10. Olanda
La capitolul număr de fete staruri porno raportat pe țări, SUA de asemenea conduce detașat cu aproape 50% din materia primă livrată. Apoi Rusia cu 15%. Glumind puțin, am putea face o analogie: noi inventăm războiuțe, voi le speculați mai departe (firmele de armament fiind niște pornografii la rândul lor). De subliniat este că România și Ucraina împart aici locurile 8-9. Dar pe noi nu ne interesează atât filmele porno trase în cadru preponderent controlat cu expunere inclusiv televizată (la urma urmei, fiecare e liber să și-o tragă public dacă asta dorește, cu toate că uneori mai că-ți vine să-l compătimești pe ăla care s-o îndrăgosti de domniță) – așa s-ar explica destul de clar numerele uriașe pe care totuși disciplinata Japonie le prezintă (oficial) în domeniul cu pricina -, ci milioanele de site-uri extrem de dubioase cu zeci de milioane de fete simple, necunoscute, așa-zis amatoare. Iar statisticile din primul paragraf atestă zonele ce susțin cosmosul scabros care se apropie de (și chiar atinge!) periculosul concept numit trafic de carne vie, de teroare și opresiune.
Acum să vedem statisticile ce relevă țările care se uită cel mai mult online (pe cap de locuitor) la sex filmat: 1. Pakistan (indienii având rolul lor serveristic) 2. Egipt 3. Vietnam 4. Iran 5. Maroc 6. India 7. Arabia Saudită 8. Turcia 9. Filipine 10. Polonia.
Ce avem noi aici? Dincolo de aspectul religios care impune prohibiții nefirești omului (motivul reacției excesive la contactul cu mărginitele scoateri de cap la suprafață), avem cel puțin 8 state-caricatură distruse (social, instituțional, financiar, deci inevitabil și moral) în timp de invaziile Europei (occidentale) & SUA.
Cifrele sunt preluate din… Google search engine. Deci, lingăii de la Deutsche Welle pot sta liniștiți. La fel și publicul cu ștaif cititor de Dilema Veche.
Raportându-ne la factori de tip Pornhub, deci acumularea traficului online, atașez o diagramă distinctivă: unde toate statele de pe glob adunate nu fac cât SUA.
Desigur, din toate aceste clasamente lipsește China (populația cea mai mare de pe glob) din motive evidente ce țin de dificultatea monitorizării internetului. În plus, presupunem că regimul comunist n-ar permite în sine dezvoltarea/difuzarea industriei pornografice online. Însă noi nu tindem către o lume autocrată, nu?, vrem să fim liberi, protejați prin rațiune, nu prin dictatură, deci cifrele de acolo, în context, ar fi oricum irelevante.
Asta așa, o paranteză introductivă, că tot intelectualii de TV s-au hotărât să demareze operațiunea: hai să vedem de ce se întâmplă azi ce se întâmplă.
În antet avem o altă fată cablată. Doar că privind imaginea și atât nu știm sigur dacă se face contact undeva. Atitudinea față de roboțelul ăla (semi)telefon – incipitul 8989, apoi diez, acum îi zice hashtag – ar putea indica ceva. Oricum, pe englezii de la Derange i-am ascultat prima oară datorită unui comentariu postat sub MV-ul prezent: sună precum Infected Rain, o trupă extraordinară (din Republica Moldova).
Bun, versurile oarecum m-au lămurit. Tipa e un fel de Sword Art Online Survivor. Dar trebuie să spun că videoclipul oficial, unul dintre cele mai interesante și pro realizate pe care le-am văzut în ultimii ani, adaugă multe picanterii. Și răspunde mai clar la întrebarea: unde duc cablurile alea?. Fără completarea mesajului vizual venit din partea artiștilor în cauză, dincolo de rușii de la RGN, piesa de față (și albumul în general – The Awakening) își pierde din miez.
Dar, limitându-ne la postura feminină din imagine, mă gândesc la metafora (?) fluctlight care simplu s-ar putea descrie: virtual, virtual, dar tot niște suflete reale umblă prin circuite. Pe de altă parte, fata e aproape dezbrăcată și asta pare că nu-i mai convine. Mimica ne-ar sugera un fel de reproș. Ea a fost sinceră și uite ce-au făcut scârbilii de după biți!
Desigur, de la un punct încolo, tema din filmuleț recomandă la rândul ei problematici segmentare. RGN s-a axat mai mult pe alegoria cibernetică – cu toate implicațiile și demențele prezente, inclusiv portofelul digital ce se intuiește că ne va ghida existența din ce în ce mai mult.
Sword Art Online părea la vremea lui o simplă întrebare născută din consecințele confundării universului virtual cu cel real – lume luată pe nepregătite. Sau cu principiul (aproape kantian) că oamenii rămân oameni și ca ei trebuie să țină cont de alții, indiferent de minunile tehnologice (Kant pare azi mai valabil ca oricând). La urma urmei, care-i faza cea mai tare din jocul unde niște tineri sunt captivi într-o luptă (reală) pe viață și pe moarte? Păi dragostea (apărută ACOLO) dintre Asuna și Kirito. Plus frontul comun pe care oameni diferiți, cu piele și trăsături diferite, îl fac pentru a trăi (nu pentru a-și preda sufletele pentru îmbogațirea unora). Totuși, o mână de psihopați dornici doar de sânge sunt activi și-n jocul mortal: organizația restrânsă, dar foarte influentă, se autointitulează Laughing Coffin. Tixitul cimitirelor de dată recentă nu-mi pare a fi o configurație foarte diferită.
Dar lucrurile s-au mai complicat. Prezentul și viitorul ne propun o violare a sinelui, corpolentă, totul sub pretinsa siguranță națională și globală. Dăm din casă tot: altfel nu avem acces la societate. Trebuie să ne injectăm, de exemplu, și să apărem într-un sistem virtual că suntem injectați ca să avem acces la societate.
Iar nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Datele sunt la o adică vizibile pretutindeni. Hackerii din Drăgășani sunt băieți deștepți. Cum ar fi ca un psihopat precum Medvedev, după ce-i ia locul lui Putin, să vadă că nu v-ați injectat cu Sputnik, ci cu psihopata coruptă Ursula? Eu unul n-aș dormi tocmai liniștit.
Din moment ce s-a expus în aproape toată splendoarea-i, fata din imagine a dat dovadă de naivitate. Și/sau de coerciție. Dar poate că a și pornit de la premisa că omul, fiind înzestrat cu rațiune, n-o să-i facă rău. Frumusețea are așa tendința de a evoca și noblețe. Fizionomia în schimb trădează dorința unui soi de ripostă: absolut firească omului băgat în cușcă.
Fac o precizare pentru propagandiștii Pfizer&UE care se pricep de minune la răstălmăcit vorbe: vaccinul (desigur, unul testat corespunzător, verificat și ultra verificat – nu încropit peste noapte; de unde, probabil, și numărul uriaș de morți Covid în rândurile vaccinaților) e una dintre armele noastre cele mai uluitoare pentru a menține bucuria vieții. Hooo cu seifurile 1%, calmați-vă! N-o treziți din somn pe Ursula! Măcar acum, noaptea, cursa de la Le Mans e interesantă!
Cablata noastră pare că încă are autonomie. Și asta este o altă certitudine: oricât s-ar dori robotizarea, ei nu pot deocamdată pune monopol si pe suflete. Da, se spală creiere, se construiesc armate de toxicomani ce nenorocesc neuronii, se spun bancuri tembele cu ruși (ce stârnesc penibilul situației), dar cetățeanul, în sinea lui, poate încă visa.
Mi se pare dramatic că pe planeta anului 2022 starea de fapt se aseamănă cumplit de mult cu aia în care unii, deși băgați în lagărele politice, continuau cumva să-și aparțină. Scriau rime pe ziduri, compuneau romane în cap, numărau insectele de pe pereții celulei, făceau ce făceau și rămâneau ei. În ciuda caznelor la care erau supuși.
Persecuția nu mai implică azi smuls de unghii și aruncat în groapa cu șobolani și gândaci, dar pe fond nici nu e cu mult schimbată: schema de ucis spirite e cât se poate de breviară.
Exclusul din societate, în condițiile nesăvârșirii niciunei ilegalități, și abuzul de putere al decidenților, la care se adaugă constrângerea mărturisirii, ne fac să ne întrebăm dacă lumea noastră se deosebește chiar atât de mult de vremurile pe care cică vrem să le lăsăm în urmă.
Care mărturisire, vedem, nici n-a folosit la mare brânză. La ce bun că ne confesam pe foile alea vârâte sub nas? Cimitirele tot s-au umplut văzând cu ochii. Atenția acordată educației, deci implicit și sentimentului responsabil, cred că ar fi rezolvat mult mai bine beleaua decât soldățeii înșirați o vreme pe trotuare – unica variantă disponibilă civilizației mileniului 3.
Bineînțeles, eu acum pot scrie despre muzică fără să stau cu ochii pe geam: dacă vin securiștii!? Doar că securiștii de azi nici n-au nevoie să mă salte și să-mi pună becul în ochi. E suficient să hashtagească o somație deghizată-n interes public (cu valori vestice, firește), să născocescă iluzii, mai ales în rândul tinerilor, ca să mă infecteze zi de zi. Căci trăim laolaltă, nu ne putem desprinde de lumea de afară. Iar dacă lumea de afară e automatizată și construită de așa natură încât doar anumite interogații sunt permise, atunci însăși esența noastră e cel puțin în moarte clinică. Complet neuman!
Faptul că fata noastră înnădită e (și) sexy înseamnă tocmai substanța caracteristicilor care ne fac speciali. Ea arată că e om, că are anumite particularități în sine frumoase cărora urâtul securistoid nu le poate da delete.
Iar raportându-ne strict la îndrăgosteală, domnișoara poate că e nemulțumită de statutul saltimbanc. Însă bullying-ul (și cel virtual), exploatarea sentimentală etc. sunt aceleași exprimări dintotdeauna ale lipsei de educație pe care azi n-o mai putem scuza. Site-urile porno (inclusiv cele cu copii) sunt cu milioanele, la liber. Traficul de carne vie e scăpat de sub control. Or, planeta s-a împodobit cu tot felul de instituții care mai de care mai înfloritoare. Costumarii veghează. Doar că, evident, nu veghează la ce ar trebui.
Te întrebi la bunul simț cum se face că în timp ce noi nu suntem lăsați să ne cumpăram pâine dacă nu scriem pe o foaie că vrem să cumpărăm pâine, dacă nu justificăm taburilor de ce am ieșit din casă ca să cumpărăm pâine, milioane de fete frumoase sunt fie împinse de mediul înconjurător să se vândă în ultimul hal, fie sunt obligate să se vândă. Ba sunt și minore pe scena monitoarelor libere. Și doamne de 70+. Tot ce-ți vrea… mai bine să nu detaliem.
Test: 100 siteuri porno/videochat la întâmplare, primele 100 pagini: în fiecare căsuță e altă fată. Eu la numerele astea m-am oprit.
Deci, cei care promovează caraghioslâcul sunt cu precădere din lumea noastră așa-zis liberă. Poate la următorul Bookfest ni se va explica și de ce sunt ucise milioane de suflete (neputiniste)… din prezent. Cum se propune vehement apărarea demnității copiilor din Ucraina – aruncându-le arme peste gard (pentru bunăstarea firmelor de armament în fapt) și susținând efortul ucrainean de război (nicidecum printr-un dialog ancorat în realitate), la fel s-ar putea propune asigurarea demnității atâtor fete. Mai ales că și noi trăim printre ele…
Ironia face că părem, ca societate, mai preocupați de îmbrăcatul morților înainte ca aceștia să fie băgăți în sacuri și-n sicrie bătute-n cuie. Că cică așa le păstrăm demnitatea. Mai greu ne strunim când vine vorba de oamenii vii.
Eu îndrăznesc să spun că majoritatea prostituatelor de nevoie/constrânse, dacă li s-ar oferi un cadru normal la cap, ar fi ce ar vrea cu adevărat să fie. Chiar și în cazurile unde factorul plăcere e decisiv. Doar că nu vedem pădurea de libertate superficială, de drepturi negative înghițite pe stomacul gol.
Și nebunia pare realmente firească din moment ce internetul înlătură pe zi ce trece funcția de dislike. Pe Facebook, motorul confecționării mentalităților din prezent, nu ți se mai dă dreptul să nu-ți placă ceva. Poți fi doar de acord sau poți doar păstra în sine nemulțumirea (critica). Se confundă: a nu fi de acord = a atenta la libertate (a leza orgolii) cu a accepta toate grozăviile. Emoticoanele ce mai fentează samavolnicia. HAHA! Iar părerile sunt verificate metodic. A te întreba dacă nu cumva vaccinul anti-Covid e o apă de ploaie (în cel mai bun caz) echivalează în majoritatea cazurilor cu restricția de a-ți mai accesa contul. A spune orice despre Covid însemnă mașinal acompanierea notelor către surse oficiale. Georgianul Stalin e împlinit! Și să fim bine înțeleși: e o diferență între a spune că vaccinul conține particule satanice, că îți intră Dracul în vene, și a ridica semnele de întrebare (fie și profane, neavizate – curiozitatea e o trăsătură ce definește până și animalele, păsările și insectele) pe care empirismul ni le insuflă. Iar discernământul n-are cum (nu este!) fi sădit într-o dimensiune ce-și concentrează aproape întreaga energie pentru protecția unor megaIBAN-uri.
Ce vreau să subliniez e că o fi lumea lui Putin nașparlie, dar nici cu asta a noastră nu mă laud deloc. Dar deloc! Desigur, o problemă n-o anulează pe cealaltă – cum schizofrenic o virează propaganda Ursulei când se discută un rahat dintr-un anumit colț (răul mai mic – practica votului modern). Eu vreau alte sfere, alte repere. Pentru că astea (chipurile) două (și cele din trecut) sunt falite – aritmetica simplă ne arată fiabilitatea și necesitatea schimbării. Mai am voie măcar să sper? Sau trebuie să informez oficialitățile?
Noi, cetățenii, încă putem fi stăpâni pe noi. Și poate chiar liberi în lumile noastre. Drama nu e încă ireparabilă. Fata din MV-ul rușilor RGN (și chiar însăși existența canalului RGN) cred că stă drept dovadă sensibilă. Intelectualii au într-adevăr cu ce să-și umple timpul!, deși se zvonea consumarea tuturor cuvintelor posibile (#muieFukuyama). La fel e și șmecheria muzicală (artistică în general). Ei încă nu i s-a tras complet fermoarul. Păcat că Derange s-a destrămat. Grupul britanic, ca mulți alți artiști, nu s-a mai putut susține financiar din cauza restricțiilor impuse pe timp de pandemie, concertele reprezentând în prezent cam singura formă de venit pentru foarte mulți muzicieni (presa promovând în general alte chestii).
un gând muzical 
