Temă: Săptămâna Patimilor, sau Cornelia 2
Journey este una dintre trupele mele de suflet. Încă de când am descoperit excepționalul album Frontiers (să tot fie vreo 20 de ani de atunci) am avut senzația că formația californiană este printre foarte puținele care au reușit să îmbine melodicul cu ce s-ar putea numi act artistic. Astăzi, trecând prin atâtea și atâtea alte episoade muzicale, impresia menționată s-a întărit. Totuși… 🙂
Totuși, în ciuda bucuriei mereu născute din parcurgerea fazelor prog. & arena rock & pop & jazz și din admirația pentru o exprimare demnă & sinceră, parcă ceva a lipsit întodeauna. Că Journey avea, putea și chiar trebuia (!) să… cum să zic… să facă un pas (metal) în față. Asta probabil pentru că 1. Steve Perry, limitându-se la acel soft caracteristic formației, nu și-a dat măsura valorii. Iar eu cred că, între limitele discutate, era capabil să-i ia locul lui Halford pe Painkiller (cerințe vocale mai viguroase) 2. Nu sunt chiar atât de bătrân pe cât mă dau (34) – deci sunt parte dintr-o generație care a asimilat (la timpul ei) extinderea subgenurilor metal (melodic).
La urma urmei, obișnuiam într-o perioadă tinerească să alternez obsesiv între patru albume: Journey – Frontiers, Dio – Holy Diver, Hammerfall – Renegade și Nightwish – Once. Cumva, nimereala asta explică cerințele mele mai mult ascunse. Niciodată parcă n-am avut curaj să-mi spun: vreau ca Journey... ca atunci când ai vrea să i-o tragi verișoarei, dar te stăpânești… că na… hai că am găsit o comparație de toată… dar versurile trupei, pe lângă muzica propriu-zisă, au avut întotdeauna trăsături atât de veridice! Niciodată n-am mestecat, ca simplu ascultător, un Journey care forțează licențele poetice. Caz rar!
Ei bine, acel gând ascuns (fonic… DIICOT să fie pe pace) s-a concretizat! Și asta datorită unei tinere formații numite Eva Under Fire. O gașcă din Detroit ce s-a încumetat – intrarea în refrenul secund e absolut divină!! – să dea conturul metalizat pe care mi-l doream de atâta timp la Journey: coverul Separate Ways (Worlds Apart).
În primul rând, trebuie să spun că întreg contextul afectiv n-ar fi depășit străzile din Motor City dacă vocea nu era cel puțin pe măsura lui Perry. Timbrul Journey are un soi de unicitate emoțională pe care, dacă încerci s-o asumi doar de dragul unui cover, riști să cazi de-a dreptul în ridicol. Dar Amanda Lyberg cred că e fix ce trebuia unui Journey heavy metal. Nu-mi pot imagina o voce mai potrivită pentru demersul încercat de Eva ei. Asemănarea neutrală mi-ar plăcea să încheie ce am început cândva cu Triosphere.
În al doilea rând, da, piesa e îmbrăcată în metal. Însă totul e făcut cu același bun-simț (prea mult…) care a caracterizat trupa legendară. Mă gândesc că accelerații heavy au mai fost făcute. Cu rezultate dezastruoase – coverurile Cradle of Filth, de exemplu. Nu, mai mult metal nu înseamnă obligatoriu mai bine. Nu asta am vrut să zic.
Mă întorc la Amanda. Prestația ei este esențială. Pentru că își adaugă atributele personale. Iar aici trebuie să ținem cont de versuri. RGN a descris exact prin poza aleasă. Privirea/ținuta fetelor îmi sugerează (și ele)… robotizați-mă, deschideți-mi cont pe Twitter, dar sufletul rămâne al meu! Sau că sunt pregătite să se apere măcar împotriva remușcărilor (ce le-au deformat structura). De dragul vieții.
Eh, și tot prin intermediul RGN am descoperit preluarea de față – care m-a luat prin surprindere – se simte o evoluție consistentă, fie și doar raportată la un cover; foarte curios sunt cum va fi următorul album EUF. O pusesem în Rusia Azi 2, dar cred că (acum) merită un loc separat (nu că alte piese de acolo n-ar merita detaliate). Nu e nevoie să mai insist și asupra cadrului colectiv. Mi-a ajuns cât am vorbit despre Război.
E fabulos cum rușii ăștia, atunci când fac un MV, reușesc să țină cont (simultan!) de trupă, gen și versuri atunci când aleg desenul. Finalul nu implică doar cultură generală, ci și multă imaginație (catalogul numără câteva sute de realizări). N-aș putea să fac parte vreodată din echipa lor, cu toate că teoretic le înțeleg judecata.
Cronic, altceva e mai important: faptul că pe blogulețul ăsta am tot glorificat diverse fete.
Dar niciodată n-am dilatat subiectul cu aia care mi-a fost alături aproape 10 ani de zile. O persoană care mai întâi m-a salvat de la moarte (cel puțin aia sufletească), apoi m-a ținut în viață. Și n-are rost să mă ascund după cuvinte. Mulțumită ei pot spune azi că intențiile mele de pe aici de fapt i se cam datorează. Băftălăul meu de a fi iubit m-a apărat de mizantropia gratuită (justificată în alte cazuri). A-i uita dedicarea (de multe ori chiar sacrificiul), adică a nu-i recunoaște meritele realmente angelice, înseamnă a șterge cu buretele o întreagă tinerețe de fată (neviciată) ce mi s-a oferit. Nu cred că e corect să mă raportez mereu la basme când de fapt credința că zânele din basme au ceva de spus i se datorează purei realități.
Drumurile ni s-au despărțit pentru că așa era firesc. Din păcate, eu nu sunt stilul gestionar. Am și multe frici. Prefer să bat câmpii pe internet și să fiu aproape de idealul Uchiha Sarada. Rousseau și-a abandonat copiii, dar a adoptat un popor! LOLozaur!
Serios, blonda aia bună, deșteaptă, curată și răbdătoare 😎 poate merita să n-o țin pe loc un deceniu, deși știam de la bun început care va fi concluzia. Să nu-i mânânc tinerețea tot așteptând după mine. Mai ales că se spune cum niciodată amândoi nu pot iubi la fel de intens. Regret că m-am comportant ca un Zelensky (vanitos și distructiv… #nenea zici că-i școlit Fâșia Gaza – cel puțin așa se văd ruinele țării sale din exteriorul ne#) când nu trebuia. Uite că-s single… presupunând că Luceafărul nu strâmbă din nas 😀 😀 … și tuturor sper că ne e mai bine.
Tipa era stilul ăla care chiar și știind că Zelea Codreanu a fost un mega criminal, tot nu s-a abținut să aprindă o lumânare la troița legionarului de pe DN1. Cam așa era sufletul ei.
Nu-s deloc creștin (practicant), deja se știe asta. M-aș șterge la cur cu veșmintele popilor. Consolarea fiind că un popă veritabil s-ar șterge el însuși la cur cu veșmintele popilor. Icoanele sexy din animeuri sunt mai sfinte ca sfinții. Dar nici nu pot să mă bat cu legea gravitației. Tot stau și voi sta – aviz ciudatelor de tot mă râcâie cu cafeaua și Centrul lor Vechi – lângă Cornelia, fata care a murit tocmai în anii de grație ceaușiști, poate și din penitență. Adevărul e că la un moment dat mă îndrăgostisem de sora logodnicei – n-a știut nimeni în afara singurului meu amic. Cam atât m-a dus subunitarul.
Văd poza Corneliei de lângă bunicul (alt om care m-a iubit necondiționat, care i-a luat locul tatălui pe care, evident, îl cam moștenesc fără să vreau), văd cât de tânără și frumoasă era, și am impresia că alibiul stă într-un tropar anime:
1. Scutul pe care, din convingerile că religia n-are forța logică de a vindeca integral, filosofia nu e totul, iar psihiatria e doar o pseudoștiință, mi-l pun cumva instinctiv atât în față propriilor limite, cât și în fața mediului înconjurător pentru care n-am vreo vină. Arta, zis grosso modo, ar fi o traducere. E metoda pe care omul, de când se știe, o folosește pentru a rămâne cât de cât normal la cap 2. Iar Cornelia, prin natura existenței și stării ei actuale, e un autosimbol pentru tot ce e frumos pe lumea asta. Autosimbol palpabil, în sensul în care icoanele anime, deși făurite de capacitatea omului de a abstractiza (miracol în sine!), nu sunt în carne și oase. Cornelia a avut visele ei. Suprimate la cea mai frustrantă oră posibilă (adolescența). Că i-au rămas doar oasele e și o indicație pe care am interpretat-o: râvna curioasă umană nu-i deloc o caterincă. Repet, nici n-am văzut fată mai expresivă ca ea. Mai drăguță, pe șleau. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc, cumva, în copilărie – înainte de orice altceva 3. Și astfel ajungem în punctul ușor ocult… pe care vreau îndeobște să-l evit, dar pe care nu pot să-l ignor. Tot nu pricep cum de Cornelia, cea mai sensibilă pe care am văzut-o vreodată, s-a nimerit, din toată planeta asta, să stea fix lângă bunicul. Vreau să evit cripticul, dar tot el mă bagă în acel univers fantastic pe care Eliade l-a exprimat ceva mai bine decât mine. Și îmi place. Mă excită. Pentru că pe de-o parte mă detașează de mizeria cotidiană (mai ales venită din partea mea), pe de altă mă ancorează pulsional în condiția de zi cu zi, stare unde nu trebuie să mă port sălbatic, ci să accept ideea că Regele e generația tânără, deci că am un motiv să n-o sfeclesc voluntar. Cu asta de la mine în sus m-am lămurit.
Culmea e că în ultima noapte petrecută acasă, Covidul cerându-și tainul, bunicul m-a întrebat unde e… de ce a plecat fata desculță, la ora asta (noi eram depărțiți deja de vreo patru ani). El chiar a iubit-o, aveau o relație deosebită. Probabil a murit cu neîmplinirea. Probabil visa să mă ducă la altar… pentru ea și doar ea. Cabală, alchimie, dar cum, apoi, tocmai acea Cornelia să fie (veșnic) acolo ? De unde și dualismul – mă gândesc să joc la lotto vs. pedeapsa lui Dumnezeu, Gogule.
Cert e că tot Cornelia e vinovată 🙄 ȘI pentru foaia de față! Adică pentru faptul că a trebuit să spun cum cealaltă Cornelia – așa o mai chema în buletin pe fosta – era (sper că încă e) ființa cea mai apropiată de etica lui Hristos pe care am cunoscut-o vreodată. Și nu doar că am cunoscut-o…
Recidivez: spre deosebire de Cioran, eu chiar învăț cum să-mi clădesc existența pe un cimitir.
Rezumând, săptămâna asta, cică mai plină de semnificații decât în mod curent, mi s-ar descrie (vinietă) muzical: Journey, substanța trupei. Eva, ambii poli. Regrete, speranțe, împliniri, dezamăgiri, rușini, isprăviri. Comunism, nazism, neoliberalism, capitalism, realitate, fantezie, #, patimă, Dan Coe, Emil Bobu, Maria Magdalena, Lockheed Martin, Papa Francisc, Ursula von der Leyen, Naraku, Kagome, rudele mele, Ovidiu Ionițoaia, 2,15, Nohara Rin. Chiar și război. Generație, aspirație, interdicție, demonstrație, revoluție, figurație, emanație, aberație, declarație, perorație, legislație, lamentație, retribuție, imitație, satisfacție, beție.
Într-un cuvânt (îmi pare rău, aș vrea să spun altceva): Cornelia! Și eu care mă raportez concret la altă triadă cronologică: Monica, Cristina, Daniela… Sper să nu se supere Cornelia. 😀 Căci Fata din Vis e un reducționism euforic de bine și de rău.
Că îi duc ouă de ciocolată la mormânt, dar nici nu pot să nu înjur că nu e aici. La cât de special sunt, mai bine mă făceam președintele Ucrainei. Nu că n-aș fi putut… Thales zicea că filosofii pot fi orice, doar că nu vor. Bine… eu doar am dat prin facultatea de filosofie… și cât a tras fosta de mine să fiu mai atent la ăia!
Jurnaliștii care nu știu ce înseamnă cuvântul patetic ar zice că-s patetic.
Interesant cum Eva Under Fire modifică He-ul din refrenul optzecist cu She-ul modern! Un singur an dacă mai trăia și Cornelia putea spune că a fost contemporană cu Frontiers. Măcar suntem noi și pentru ea, nu? #Slava. Sper că peste 40 de ani cineva va mai fi pe aici ca să asculte muzica pe care n-au mai apucat-o ucișii din #. Că pe ceilalți n-avem cum să-i scăpăm decât dacă suntem Batman, Batman, CTP.
Oricum, presupunând prin absurd că vreodată m-aș însura, primul și unicul lucru pe care l-aș face în ziua dinaintea căsătoriei ar fi să mă duc la cavoul Corneliei și să cânt refrenul Separate Ways (Worlds Apart). Așa, ca eventual să n-avem vorbe, că aia era culoarea pentru dormit(u)or! 
Nu că parohul-ortac, fix cel care poate ne-ar și lega perceptibil (era să spun agnostic), n-ar fi deja obișnuit cu momentele mele muzicale de lângă Cornelia… 😳 😳
Circuitele cerebrale nu cred că îi sunt suficiente omului pentru a trăi bine.
Someday love will find you
Break those chains that bind you
One night will remind you
How we touched and went our separate ways
If (s)he ever hurts you
True love won’t desert you
You know I still love you
Though we touched and went our separate ways
un gând muzical 