Cuplul italian Monica Marozzi – Stefano Corradini au debutat luna trecută cu unul dintre cele mai sensibile discuri pe care le-a oferit anul curent.
Despre acest duo nu se știu prea multe. Din câte se pare, ambii își deschid drumul muzical prin Legend. De altfel, proiectul tocmai ce-a fost listat fugitiv prin arhivele de profil, fără însă a ne oferi cine știe ce informații dorite. Nici pagina de Facebook nu releva chestii sugestive, în afara foarte fotogenicei Monica. Totuși, o serie de invitați care nu demult au încercat să dea o formă proprie hobby-ului numit pop-metal-simf apar pe Spotify ca făcând parte din trupa Eterea: chitaristul Cesare Ferrari, bateristul Michele Olmi și clăparul Davide Scuteri – despre care am vorbit aici atunci când s-a lansat recuperarea admirabilei Chiara Tricarico, anume formația Ravenword -, Michele Vioni, ajutorul lui Cristiano Fillipini pe interesantul Flames of Heaven, dar și Gianmarco Bambini ce-a făcut parte din albumul Altair – Descending, un produs pe care în 2017 l-am pus printre favoritele mele în materie de prog/power.
Așadar, novicii Stefano și Monica au reușit cumva să coopteze câțiva muzicieni abili în sfera lor de stil pentru a-și transmite gândurile aflate destul de evident pe coordonate Temperance – Nigtwish. La care însă aș adăuga un factor Poets of the Fall care, probabil, dă sare și piper unei zone aflate nu neapărat în declin, dar, oricum, cu destule recurențe pentru ca la suprafață să nu impresioneze. Alte pasaje aduc în discuție atmosfera pe care o elaborează Olivia Sparnenn în Mostly Autumn.
Dar etericul clamat din titlu nu cred că se încadrează în categoria compozițiilor fantasy melodice de dans cu pretenții culte. Chiar e un aer foarte fin în muzica pe care o propun acești doi debutanți!
Iar vocea Monicăi cred că face principala diferență între o exprimare cu adaos simfonic ce-și forțează depășirea condiției și o audiție pur și simplu plăcută. Fata are cel mai poetic glas pe care l-am auzit în ultimul timp. Și o zic pe șleau: chiar mi se pare a fi o combinație extrem de reușită de Tarja-Anette-Floor.
De asemenea, solo-urile de chitară și de clape, elemente din ce în ce mai rare pe teritoriul accesibil pop-metal-simf, sunt atractive și mereu foarte potrivite contextului liric.
Piesa mea preferată este The Last Dragon. Îndrăznesc să spun că, oricât de Elan 2.0 ar părea, subliniează la fix simbolistica pe care sacralitatea unui gând precum Natsu îl oferă publicului. Căci există o mare doză de eleganță în etica bătăușului rozaliu. Iar acest hit (!) sunt convins că le va oferi membrilor Eterea destule invitații la concerte importante de gen.
Ca să fiu și mai sincer, după foile recente, am reascultat deunăzi foarte imaginativa LiSa – The Illusion. Și mi-am adus aminte cum la prima audiție, privind mai ales la ursulețul de pluș al spadasinei Arthuria, memento de-o sinceritate criantă, pe care insignă izbitor de umană am detaliat-o cu alte ocazii, am simțit și eu că trec serios printre dimensiunile de poveste. Ei bine, The Last Dragon are aproximativ cam același efect. Or nu cred că persuasiunea Monicăi joacă un rol determinant, deci că vocalista Eterea este de urmărit foarte atent.
Elation and Glory se aseamănă. Doar că în cazul piesei cu numărul 3 prefer să spun mai degrabă că ascultăm un Trascendence mai puțin ostentativ. Același lucru se poate spune și despre urmarea Oraion. Duetul masculin-feminin în cazul Eterea are o doză aparte de îngrijire care dă substanță versurilor.
În fine, mai menționez balada You Are My Angel. Și asta pentru că se mai zice, în stilul cântat, și altceva: de sus în jos – el către ea, fără însă a se marșa pe ideea antagonismului de gen ca sa aibă DJ-ii FM români ce vorbi după pauzele publicitare. Din nou mi-am amintit că Natsu nu era pe fond atât de diferit de Lisanna sau Lucy. Și că Dubhe de pe coperta Sectei Asasinilor e mult mai generală decât permit unele condiții. În schimb, Waterland (8) ar fi trebuit să aibă același efect, doar că Monica rămâne un pic datoare la capitolul forță – pe următoarele discuri, ca și pe Legend în general, sper să se insiste asupra calităților ei, nu pe ocolirea contrastelor.
Precum concitadina italiancă Dubhe, fata de pe coperta Legend – Eterea mi se pare peste apelul trupelor înscrise în miticul de mare calibru feminin. Dublați fiind de muzică, Stefano și Monica recomandă un album într-adevăr grațios.
un gând muzical 