M-am uitat azi-noapte la discursul Preafericitului Daniel, sperând pe undeva că va ține isonul anti-înarmare la care au recurs constant ultimii doi Papi de la Roma cu ocazia cuvântărilor pascale. Nu doar că Patriarhul nostru nu a făcut nicio referire la stările de fapt actuale, dar a găsit brusc de cuviință să ne spună cât de nașparlii erau filosofii greci antici, noroc că atunci au existat și nu știu ce misionari bizari care au salvat niște europeni (implicit și lumea) de la uitatul prea mult în gura filosofilor. Desigur, nu avem pretenția ca un popă autohton (de rang înalt – securist prin excelență din moment ce veghează la securitatea noastră, fie și cea spirituală) să remarce și faptul că un Platon sau un Aristotel marșau pe fond în aceeași etică a lui Hristos sau că filosofii din iluminism, numim aici pe Kant, și-au tras seva din etica lui Hristos. Ocultul și pseudoparanormalul au primat în discursul amintit. Iar când a venit vorba despre femeile ce-au fost părtașe chipurile la trezirea lui Hristos din morți, Preafericitul Daniel n-a avut curajul să pună măcar un pic accentul pe Maria Magdalena – alt aspect pe care eu unul, trăind alături de BOR în democrație, îl tot aștept pus pe tapet de aproape 30 de ani. Măcar în ideea că nu există ceva mai dumnezeiesc decât îndrăgostitul (de o fată).
Bârfitorii tot zic de 2000 de ani încoace că Biblia e plină de arguții ciudate când vine vorba de Maria Magdalena. Poate și de-aia, ascultând acel discurs ce se poziționa tangențial, voiam un pic de curaj, fie și nedemonstrabil, din partea unui Cap al țării care nu trăiește totuși în nenorocirea vreunui Ayatollah.
Prin urmare, gândul mi s-a dus, că tot am menționat recent formația cu pricina, la Moonspell, mai exact la piesa Magdalene de pe albumul Sin / Pecado din 1998. Și implicit la faptul că mare parte din chinul lui Hristos – rezistența teribilă în fața… – nu este exclus să se fi bazat pe beatitudinea ce-o dă îndrăgostitul de o fată: sentiment prin excelență pur. Și fiind trăirea respectivă prin excelență pură, Hristos, personificarea purității, nu avea, de asemenea prin excelență, de ce să se ferească de a se îndrăgosti. Ba mai mult, recuzita cu pricina nu ar fi făcut altceva decât răspândirea binelui în lume. E o temă pe care popii îndeobște n-o abordează, oricât de minunată ar fi în măruntaiele ei, neștiind cum să împace cometa-carnală implicată. Nu-i o dramă – măcar că artiștii au testat apele astea.
Desigur, Magdalene e de fapt mijlocul unei triade extrapolate, asezonate cu interludiul Flesh, cu manifestul aparținerii din piesele V.C. (Gloria Domini), Eurotica și Mute – unde Maria Magdalena pare să se masturbeze întru ocara rigidului Hristos: no one can touch me like I do! – și terminate cu Hey you little Jesus bride, why have you smiled to me?, însăși Maria Magdalena fiind în definitiv râvnită pentru ce e ea. Sunt exprimări ce ar fi foarte mișto de pus pe tapet, mai ales cu ocazia unui discurs cu caracter grav. Căci solemnitatea nu are de ce să se confunde întruna cu comoditatea corectitudinii politice, România, bănuiesc, nedorindu-și să ia traiectorii crispate, răstignind-o imuabil pe Maria Magdalena.
Have you ever loved a woman
who should be that little intruder
un gând muzical 