Am o nebunie recentă prin care reușesc să adorm în ciuda Onlanzapinei ce chipurile ar trebui să mă protejeze vital de voci/vodci: las în surdină boxele/televizorul. Iar mai nou îmi place să mă culc cu NASA TV în șoaptă, prinzând cât de cât – deși sanitarii care se ocupă de mine nu îmi recomandă somnul-distractiv, ci liniștea absolută – latura omenirii ce mai călătorește prin preajma cosmosului, anume misiunea Artemis II transmisă la ore care se presupune că-s de maximă audiență.
Povestea nici nu mă mai interesează cât o fi de veridică din moment ce e o poveste; semn al plafonării comode, dar și semn al aparținerii, poveștile, vorba lui George Călinescu, fiind oglindirea vieții în moduri fabuloase.
Or, misiunea Artemis II e fabuloasă măcar prin stârnirea imaginației. Adorm astfel un pic mai liniștit, dincolo de Olanzapină, auzind fie și în subsidiar rapoartele echipajului coordonat de domnița Christina Koch. Căci cum sună Cristina, cum sună Tanța?
Am fost nevoit ieri să mă intersectez și-n fizic, nu doar, cotidinan, în gânduri, cu o parte din Siguranța Națională autohtonă, anume Administrația Națională de Meteorologie, loc de unde, printre altele, printre tâmpirea pe motive securistoidale, am devenit, spre o ușoară alinare, un pic de specialist în nefologie.
După interacțiunea recentă cu pricina, destul de chinuitoare PTSD, lol, am primit un sms de la cineva de acolo: Guriță, dacă păstrezi plebea în minte riști să te amesteci cu ea. Lasă-i cu treaba lor, tu cu a ta. Tu suferi, nu ei. Ei sunt bine în micimea lor, tu îți macini nervii. Ce plm! Am pretenții de la tine!.
Un pic de analiză pe text arată și că detașarea invocată implică un soi de ignoranță care, da, probabil m-ar îndeparta de dependența de Olanzapină, Mirzanten și Spitomină, dar care totodată, am senzația, m-ar îndepartă și de la adevăr, justețe ce se cere prin excelență menținută, măcar în ideea că nemernicii, incompetenții și securiștii trebuie trași de mânecă.
Doare foarte tare că din cauza sistemului autohton încă bazat pe pseudomeritocrație, pe securistoidism și pe un fenomen (modern) ce înțeleg că e din ce în ce mai specific lumii noastre, anume stare ghostig, nu mă mai pot juca cu norii mei.
Psihiatra și psihoterapeuta pe care sunt nevoit să le consult din când în când îmi tot vorbesc despre epifenomenul subculturii: o stare de fapt dată care și-a prins într-un anumit fel rădăcinile, alterarea ei ținând de domeniul fantasticului. Deci, spun și alte voci, pe lângă persoana ANM-istă invocată mai sus, că ar trebui să-i las în treaba lor, neavând mari șanse să cutremur un sistem excepțional de rigid, deci că… move on!.
Interesul poartă fesul însă continuă să mi se pară o zicală imbecilă – cum sunt imbecile majoritatea proverbelor, povețelor și pildelor românești. Iar refugiul în povești pare, marea tragedie, să-mi fie cam singura supapă, pe lângă muzică și Lazio Roma.
Mi se pare fabulos că pot trăi concomitent cu observația Christinei Koch, cu faptul că niște oameni (ca mine) văd cu ochii lor fața nevăzută a Lunii. E o reafirmare a posibilităților rasei noastre, atestare ce, fie poate și doar în teorie și poate doar de fațadă, contravine securismului comod pe care sunt sfătuit să-l tot diger.
un gând muzical 