Un album superb prin care gașca asta neozeelandezo-sud-africană s-a împământenit drept un soi de modern Anathema/My Dying Bride vs. trupele șaptezeciste ce testau apele rockului progresiv spațial.
Am folosit cuvinte precum împământenit încercând să plec textul ăsta de undeva. Dar poate alegerea vine tocmai din faptul că Remina, prin tehnici actuale, prin racordarea la modernism, dă seama condiției umane privite cosmogonic.
Prin urmare, mă simt un pic mai liniștit privindu-mi unghiile trasate cu ojă neagră cu care uneori mă șteg la cur în timp ce lumina Lunii ajunge până la geamul de la budă.
Nu știu exact ce minusuri aș putea da albumului The Silver Sea. Poate faptul că vocalista și clăpara Heinke Langhans nu se încruntă mai tare nici măcar atunci când zice So you don’t believe me/But still you get the feeling/That you don’t belong here. Aplatizarea fetei – indiferent că e vorba de teribila teorie Theia, de faptul că omenirea a născocit steaua Algol drept Steaua Diavolului, găselniță care arată temerile umane uriașe atunci când vine vorba de variații instrinsec dinamice, sau de uimitoarea existență a satelitului natural Io, Lună (a lui Jupiter) cu activitatea geologică cea mai pronunțată din întregul sistem solar – îmi lasă un gust amar. Heike are stilul ei bine delimitat, metodică ce s-a potrivit de minune abordării de tip Draconian (gașcă unde a activat și de unde s-a lansat), dar parcă, mai liberă fiind, mi-aș fi dorit să nu mai respire atâta resemnare. În rest, clapele evident siderale mă fac să fiu tare mândru de unghiile mele.
Dar, în definitiv, ea are dreptate. Condiția umană îi stă mărturie. Până și violența din spațiul cosmic ce a dus la acel Goldilock datorită căruia a apărut și rasa umană se pupă cu sentimentul gothic, sensibilitate prin care putem observa, deopotrivă romantici și revoltați, lumile noastre interioare și înconjurătoare.
un gând muzical 