Cred că un film de animație avântat nu-și poate depăși condiția juvenilă (circumscrisă) dacă nu este însoțit de o muzică pe măsura fervenței propuse – și din motive sonore au reușit la nivel universal producții precum Fairy Tail ori Naruto (Shippuden); lacunele unei sonorități neconvingătoare vor face probabil ca titulaturi prezente de Oscar să nu treacă testul timpului în timp ce găști precum Natsu & Erza & Lucy & Grey & Wendy își vor găsi constant adepți.
Fairy Tail, de exemplu, și-a atins apogeul sonor prin colaborarea dintre Yasuharu Takanashi, compozitor de muzică avântată, și asocierea sa cu rol de gir pe care au dat-o nume importante din zona metalului simfonic melodic (Gus G., Noora Lohimo etc.). Coloana sonoră principală a ultimului sezon Fairy Tail, piesa Beyond the Quest, a dat în vileag un aspect de care orice regizori de profil trebuie să țină seama: muzica.
Din nefericire, la noi nu există nici studiouri de animație (locuri de facere pentru a 9-a artă), nici prea multă muzică.
Trupa pe care am ales-o acum, ca gând relație muzică-imagine, vine din Grecia, un teritoriu actual cu nimic mai prolific social decât România. Totuși, gașca asta, dincolo de limitele subgenului power metal, m-a făcut să mă gândesc cum ar fi dacă ar fi existat aici – și dacă cineva, scriind un scenariu de tip Fairy Tail, ar fi încercat să capteze o bază sonoră solidă apelând la piesa Dragon Riders. Cred că rețeta ar fi funcționat, mai ales că Aris Labos & co. iau în serios analogiile dragoni-viața reală.
Atelierele noastre însă nu înțeleg că suficiența nu duce nicăieri. Pe formă sunt ireproșabile (potrivit Volumului, Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului), pe fond urlând comoditatea celui care vrea să vorbească fără a avea foarte multe de spus.
Or, un film de animație (a 9-a artă) gândit și însoțit de o muzică penetrantă face ca toată macro-societatea să fie mișcată din temelii, deci corijată – vezi Japonia ce se bazează considerabil (PIB, reducerea ratei suicidale etc.) pe (exportul) realizările animate. Comparativ, în lipsa creativității vedem cu toții mocirla-cuminte în care românește ne tot scăldăm.
Poate că o poveste de tip Fairy Tail ar fi putut fi scrisă și pe la noi, însă complementaritatea adusă de muzică înclin să cred că nu: în România de azi nu există compozitori curajoși, înregistrările suferă din cauza proastei gestionări tehnologice, vocaliștii capabili sunt redirecționați către sfere banale etc.
Deci, degeaba cineva l-ar fi creat pe Natsu dacă nu și un Black Steel de tip Takanashi în perpendicular.
Desigur, cu mențiunea că un Natsu zdruncină fundamental societățile mizere, societăți consolidate pe nemeritocrație. Or, în România, până și rebelii de zi nouă, gărzile patriotice haștagiste, nu-și ies din comoditatea cuvintelor, din rebeliunea pe formă.
In the sky, way up high
Dragon Riders in anger they fly
un gând muzical 