A nu se confunda cu un pic mai cunoscuta gașcă șaizecistă omonimă de rock-jazz aflată sub bagheta solistei Linda Hoyle. Asta e o formație care mi-a sunat la fel de bine precum un Delain un pic mai industrial, dar despre care nu există niciun fel de informații oficiale credibile. Totuși, am ales să-i zic Affinity și-n titlu pentru că în așa-zisa pagină oficială a lor de pe Youtube există un mesaj în comentarii la fel de chipurile oficial, vechi de 11 ani – la care ce tocmai am răspuns: Release some God damn info as well! LOL. În fine, contează mai puțin, mi-ar fi plăcut doar să știu din ce zonă sunt fata (o Linda evident mai proaspătă) de la voce și băieții din spatele ei, mi-ar fi plăcut să știu și cum îi cheamă – ca să le dau creditul aferent aici.
Ce contează mai mult e că piesa asta, pe care am descoperit-o datorită MV-urilor rușilor de la RGN, mi-a amintit azi de vremurile în care încercam să-mi aparțin după ce în solitudinea pandemiei, completată de solitudinea mea generală, am văzut gramada aia de fete în morga celui mai mare spital din București pentru că nu mai erau locuri în frigidere LOL, scenă urmată de întâlnirea cu privirea acelei Cornelia a la Pain din Naruto, locul unde fata urma să fie vecina celui pe care încercam să-l pescuiesc cu multe declarații de printre sanitarii declarați necincizeciști. Sigur… exagerez și eu acum din frustrare și din șocuri… și ăia erau prinși în chingi de lanțurile universale – iar sfinții palpabili sunt doar în Naruto. Sau în Biblie.
Azi, după o noapte destul de ciudată și mai ales după o dimineață foarte stranie, pastilele mele de nebuni cerându-și câteodată drepturile, probabil LOL, se făcea-n printre ce cred că au fost milioane de vise azi-noapte că eram pe o stâncă împreună cu Căcărau (Crin Antonescu pentru cei care se duc îndeobște la vot) și un domn îmbrăcat cam ca Obi-Wan Kenobi. Ăștia doi se luptau crâncen încercând să-și controleze balansul. Cumva, știam că Căcărău e ăla rău, era în vis un soi de Anakin pe finalul primelor povești din Star Wars, motiv pentru care, după ce Obi ăla al meu a reușit să-l zdrobească de stânci pe Căcărau, și el, în disperarea cu pricina sau din oboseală sau habar n-am de ce, a dat și el să cadă în hău.
Drama e că mama psihiatrului-patriei, Gabriel Diaconu, l-a votat pe Iliescu. Mama l-a votat pe Căcărău. Dar revenim despre cum suntem printre toți tâmpiții.
Brusc, în vis, eram imediat lângă presupusul erou. Și când să-l prind decisiv, cum a prins-o Natsu pe Lucy când aceasta mai mult sau mai puțin a vrut să se sinucidă aruncându-se în hău, mi-am retras mâna. Știam că pot să-l prind dacă vreau, doar că n-am vrut. Intelectualii noștri de vază, mai ales cei cu ifose de filosofi, ar zice că Thales a zis acum 2000 de ani că filosofii pot fi ce vor ei, doar că nu vor.
Un alt exemplu de azi-noapte e un vis cu un tramvai. Despre tramvaie tot visez de zeci de ani, probabil și pentru că m-au excitat suplimentar țigăncile lui Eliade în plina mea formare, dar și pentru că n-am avut niciodată mașini oficiale cu numere de instituții de siguranță națională precum șoferii-din-tinerețe actualmente doctori peste noapte după o facultăcică obscură precum unii din Adiministrația Națională de Meteorologie, ci doar doar bilete de transport în comun. Atât am putut. Atât pot și unele evaluări ale doamnei Diana Buzoianu.
Azi-noapte, eram într-un soi de palat din ăla de GTA unde circulau tramvaie, parcă mii de tramvaie – cu destinații bine-definite din punctul A în punctul B. Doar că eu trebuia să iau un anumit tramvai ca să ajung undeva unde era neapărată nevoie de mine. Urgentă! Și tot îl cautam pe ăla al meu. Când în sfârșit l-am găsit… n-am vrut să mă mai urc.
Și multe alte arhetipuri de felul ăsta. E suficient cât am povestit.
Dimineața m-am trezit ca nicicând în lunile astea care m-au adus probabil pe pastilele astea de nebuni. Pipăiam patul să mă conving că e real, dădusem boxa la maximum ca să văd dacă se întâmplă ceva palmatic, behăia surprinzător sau nu Victoria Botez – Vinișor, tot soiul de încercări de a mă convinge că încă îmi aparțin.
Încercam să mă îmbărbătez, să respir, să beau ceva cu mentă, dar pentru câteva minute am simțit că-s într-un soi de irealitatea crâncenă.
Probabil ar fi trebuit s-o sun imediat pe psihiatra ce mi-a recomandat pastilele astea. La reevaluare iar îmi va zice: daaaaaaar deeee ceeeee nuuuuuu? (m-ai sunat).
Ce să-i mai zic de data asta? Că nu voiam să-i murdăresc rochia aia gri de-o neutralitate divină cu credințele mele tari? Treaba la psihiatrii e pe remunerație, nu e sinceră, nu e ca și cum m-ar întreba vreodată dacă vreau să mergem într-un parc și să ascultăm Compact.
Probabil ar fi trebuit să sun chiar la 112, potrivit prospectelor pastilelor de nebuni. Sau poate ar fi trebuit să sun vedetele de la ANM, cam cum mă sunau ele pe mine ca să-mi spună că ele cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva care cunooaște pe cineva, și să le zic iar că-mi bag pula-n ele de securiste analfabete.
Cumva însă mi-am amintit de piesa asta în care tipa aia extrem de determinată cu subțiorii extrem de interesant expuși și coercitiv imobili zice parcă: hai să te văd ce poți!.
Doar că de data asta, precum a fost timp de 38 de ani încoace, ca român trăind mereu în România, n-am mai simțit că eu zic chestia cu hai să te văd, societății din față de exemplu, cât societatea din față de data asta parcă îmi zicea mie: hai să te văd!.
Eu, care mereu am militat pentru terapie prin Fete… era să zic artă.
M-am simțit de parcă nu eu fusesem de fapt cel captiv visului, cât visul era captiv mie (poate și pastilelor mele de nebuni – întrebați-o pe psihiatră, eu am făcut doar filosofia): eu se presupunea că trebuie să zâmbesc Luciferic, nu visul.
O chestie similară cred de-abia acum că a trăit-o Yoko Kurama înaintea finalei din Dark Tournament. Poate de-aia a reușit măcar s-o termine pe o nulă.
Ziceam zilele trecute iar de Alexandra și Georgiana din Lupeni, metamorfozându-le în fix clipa aia dintre aruncatul de pe fabrica aia dezafectată din Lupeni… of, Vlăduța Lupău sau Theodor Paleologu dacă eram și ziceam fenomenologii… și impact. Privitul lor la cer, ținându-se mâini, atunci a avut loc… cât să fi fost? 2-3 secunde? Pentru secunde de felul ala se scriu romane de mii de ani încoace. Și tratate de filosofie.
Versurile-oximoron de pe Affinity-ul ăsta însă sunt un fel de judecată mai amplă decât tot ce am muzicalizat noi despre fetele alea până acum. E aici un soi de tribunal de judecată unde ambele părți au argumente solide de partea lor, nu o simplă asistare de adevăruri absolute cum din nefericire citim azi redundant pe la intelectualii noștri de frunte # – nefericire cauzată mereu de un gust puternic de jumătăți de adevăr.
Fata-fantasy aleasă cu ocazia asta de către rușii de la RGN zice, evident, hai să te văd ce poți, mama ta a dracului cu biserica și coliva mă-tii cu tot, târâ-mi-aș… Păi și eu am încercat, măcar parțial. Și? Și pastile de nebuni.
Câteodată mă gândesc dacă toate asta nu-s eu vs. Gabriel Diaconu (și alți privilețiați mai gratuit ai sorții), cât eu vs. Otilia Diaconu: un soi de Erza vs. Irene. Cu mențiunea dureroasă că pe la ele s-a exprimat și draga de Wendy.
un gând muzical 