Black Sabbath – War Pigs (Reunion 1998)

În dimineața aia nenorocită de la Stația Meteo Băneasa i-am promis că mă voi întorce seara la ea. Eu îmi terminasem tura (clandestină, cum e pe acolo) de 24 de ore, prima dată când am aflat ce e aia polei și cu ochi mai chipurile științifici – la km 0 unde am copilărit neexistând prea palpabil așa ceva, cu excepțiile cetățenești de rigoare; povestea brumei e încă și mai provincială pentru stomacul meu betonat de pastile de nebuni. Ea mă înlocuia, având și o febră cumplită. A venit seara, eu m-am aruncat pe o sticlă de vodkă, în afara îndatoririlor fiind potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului (ca să cităm la fix din limbajul fie și cu iz prietenesc din ANM). Fata m-a sunat însă spre miezul nopții, disperată că (unele dintre actualele vedete de TV meteorologice) o s-o dea afară; fusese amenințată că belește pula dacă nu schimbă nu știu ce măsurători – vedetele o dăduseră în bară cu anticipația, agățându-se de așa-zisele date obiective ca să-și justifice (și politic) momentul ratat. Colega mea s-a supus, având și o chirie de plătit, eu mi-am văzut de vodkă. Prin urmare, privind retrospectiv, indiferent de isteriile mele imediate de la fața locului, apucături clasate probabil în ochii vreunei doamne Buzoianu, timpul cicatrizând oricum aproape totul, aici totu-i perfect, tovarășe ministru, mai ales imediatul, eu n-am fost acolo, lângă ea, în noaptea aia, deși îi promisesem. De doi ani de zile nu m-a mai întrebat nici măcar ce mai fac, nu știe probabil că acum sunt pe pastile de nebuni și din fustrarea securistoidală la care a fost atunci pusă relativ în ștreag într-un mod deloc nobil de tip Hangman Adam Page. Poate că dacă în seara aia mi-aș fi respectat promisiunea când conta, nu se mai ajungea chiar aici. Sau se ajungea, dar mai îndulcit cu vodkă, ca până atunci.

Unul dintre ultimele mesaje publice ale lui Ion Iliescu a fost: vă doresc o lume fără resentiment, maturitatea să nu vă urâți pentru votul vostru!.

Nemernicul a fost nemernic până la capăt. În micimea sa emoțională a ținut să încurajeze nemernicia și dincolo de groapă. Și asta pentru că, dimpotrivă, eșecurile trebuie să le decontăm fiecare dintre noi, trebuie să avem responsabilitatea alegerilor noastre, dincolo de fundamentala ajosnicie. Cei care l-au votat în zorii lui 90 pe Ion Iliescu sunt la fel de vinovați pentru stările de fapt sinistre precum e Ion Iliescu însuși. Desigur, vinovați și conjunctural, însă oamenii demni n-aveau de ce să plătească pentru prostia altora. Iar cei care 10 ani mai târziu l-au votat pe Ion Iliescu chiar n-au nicio scuză – ei au dublu sânge pe mâini.

Resentimentul și ura, chiar față de propria persoană, sunt două date absolut necesare pentru ameliorare, pentru speranța unei lumi mai bune. Căci a merge înainte și așa, fardând starea sinistră de fapt, mirosind floricele roz trase de gâlci, se vor nenoroci și destinele generațiilor încă nenăscute. Neurând, neavând resentimente atunci când justețea o cere, se va perpetua cercul nemeritocratic, iar nemernicii iși vor alimenta nemernicia în ideea că nici măcar pe lumea cealaltă nu vor fi luați la perpulis așa cum merită.

Sunt două fenomene și aproape jumătate care se exprimă public de vreo 24 de ore încoace; de când a murit Ion Iliescu. Și e foarte interesant că, din moment ce avem de-a face cu fenomene, cu manifestări tari adică, în ciuda exprimării libere există în ambele,15 un puternic gust amaro-melancolic. Indiferent de tabere, indiferent de perspective, cu toții, mai ales intelectualii noștri – sau cel puțin cei cu pretenții de -, fie nu-și duc determinarea până la capăt, fie cosmetizează viața autohtonă post-decembristă. În orice caz, cred că unii trăiesc pe o nulă confortabilă datorită altor variabile, de unde și capacitatea de a găsi azi frumos în odios. Dramatic e că acești unii influențează masele – sau vor s-o facă -, deși adevărul și dreptatea mereu le e inamic prin excelență. S-a ajuns în România zilelor noastre într-un soi de perfecționare a esteticii urâtului.

Ion Iliescu a fost un urât sinistru. Nici nu avea cum să fie altfel din moment ce-și trăgea esența din doctrinele bolșevice. Desigur, având proprietatea termenilor. Iliescu n-a comis niciun genocid, dar a ucis totuși niște copii și, mai ales, ne-a ucis nouă visele meritocratice – nu în numele vreunei nebunii scuzabile, ci prin pură rațiune de autoritate.

Dar azi nu Ion Iliescu este subiectul principal!

Tocmai asta nu mi-am dat seama nici în ziua aia. Subiectul principal ar fi, regenerat de simbolistica morții, altfel viabil în fiece secundă de 35 de ani încoace, acela al stării de fapt. Căci indiferent de tabere, intelectualii care azi se exprimă pe baza morții lui Ion Iliescu se rezumă la o fatalitate pe care n-au curajul s-o demaște - fie pentru că au fost părtași la ea, fie pentru că ei înșiși o duc bine mergând societatea și așa.

Anume: faptul că la primele alegeri libere din istoria spațiului nostru, după 25 de ani de Pantofar cretin și după anii oribili de după WW2, românii l-au votat pe Ion Iliescu, un evident bolșevic sinistru de când deschidea gura pe lângă Theodor Brateș – actualul Antena 3/Digi 24/Radio România Cultural/RTV etc., în marea lor masă cu peste 85%, adică peste 12 milioane de oameni din totalul de un pic peste 17 din cei cu drept de vot (numerologie cam ca azi). A rămas un record sinistru până în zilele noastre.

Cu alte cuvinte, degeaba școala comunistă producea meseriași, și a produs (mai ales în medicină și inginerie), cât timp nu producea și caractere. E imposibil de conceput moral cum de românii, liberi fiind, au ales în marea lor majoritate să pună ștampila nu neapărat pe Ceaușescu 2, dar, oricum, pe un om aflat idologic în apropierea ajutorului de pantofari.

Pe mine unul mă ia o frustrare enormă văzând cum intelectualii prezenți de frunte, de exemplu psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, rockeri declarați printre altele, deci rebeli cel puțin pe formă, spun: să fie iertat! – Iliescu adică.

Nu. Să fie iertat vreun Ozzy – care măcar a lăsat ceva bun în urma lui. A-l ierta pe Iliescu, fie și de dragul vorbelor frumoase aducătoare de like-uri pe Facebook-ul desprins ca metodică din cele mai sinistre grote ale analfabetismului funcțional și ale aemoționalului, nu va duce decât la apariția altor Ion Iliescu, iar și iar. Generațiile încă nenăscute n-au de ce să plătească la rândul lor pentru comoditatea acestor intelectuali.

Totuși, atunci când a contat, și eu mi-am văzut de vodkă, de căcatul din propria curte. În noaptea ulterioară am băut liniștit, am cântat paralel cu Ozzy, nedându-mi seama că comoditatea va duce și la propriul meu dezastru, dincolo de un alt dezastru social – din moment ce n-am fost acolo. Când ea nu mi-a mai scris deloc și eu am băut și mai mult și din cauza asta, turnul meu de fildeș era impecabil: am făcut circ în ANM, teritoriu de Siguranță Națională, i-am luat apărarea, mi-am tăiat astfel craca de sub picioare, mi-am dat foc la valiză vorba Ninei etc. Dar, totuși, n-am fost atunci acolo – în seara fatidică, după cum promisesem.

Corect ar fi fost ca Gabriel Diaconu să insufle până și pișarea pe cavoul lui Iliescu, nicidecum corectitudine politică. Simt că trăim într-o era a ipocriziei supreme, dar intelectualii, dacă tot vor să joace rolul cu pricina, s-o facă mai cinstit, nu ascunși după decențe echivalente lașității.

Ion Iliescu a ucis copii. Ba mai mult, a ucis nu orice fel de copii, ci copii care poate aveau idealuri și vise nobile. În atare condiții, cum mai pot intelectualii să spere pe fond la o Românie mai bună? E o contradicție ce doar va da apă la moară și nemernicilor din generațiile viitoare, deci nici nobilii din generațiile viitoare nu vor avea parte de mai bine.

Cred însă că și eu am ucis-o parțial pe fata aia nefiind acolo atunci când într-adevăr a contat. Că am fost după, că tastez pe blog, că iau pastile de nebuni, că mă joc în imaginație… Iar ea era doar un om, nu vreun sfânt. Intelectualii noștri se așteaptă mereu la sfințenie, judecându-i pe toți ceilalți după propriile valori. Iar când sfințenia aia e cumva cutremurată, justificări care mai de care mai metaforice își fac loc pe formă.

Eu am copilărit pe mini-bulevardul Ana Ipătescu. Actualul Lascăr Catargiu. Adică străduța care leagă Piața Romană de Guvernul României. Am văzut cu ochii mei hoardele de mineri, am mirosit ani la rând gazele alea lacrimogene de la metroul Victoriei… cu ce dracu or fi dat atunci de a dăinuit treaba atâta timp… Preferam azi să copilăresc pe coada vreunei vaci sau pe la râtul vreunui porc, probabil formația mea ar fi fost ceva mai pragmatică. Și dincolo de găurile de gloanțe pe care le căutam în jocurile noastre copilărești, căci nu toți am avut băftălăul să copilărim la coada vacii, a rămas multă vreme nedumerirea că de ce nu se amintește cumva și simbolic de ce s-a întâmplat atunci.

Zilele trecute, fiind prin preajmă, m-a luat din senin starea aia a mea recentă de nestare. Dăi și sari pe pastilele de nebuni! Asta așa, apropo de sintagma copiii Revoluției cu care se identifică azi intelectualii noștri publici. Și m-am așezat pe linie cu Cofertăria Deca… mă rog, pe linie cu hotelul Minerva, zilele copilăriei mele. Zilele copilăriei n-au contat nicidecum în cliplele alea sinistre, nici Sailor Moon-a mea de atunci, nici picioarele ei fabuloase de atunci, nici zâmbetul ei minunat, de trebuia să iau iar pastilele de nebuni. Și astfel m-am așezat pe o băncuță din aia corporatistă care a apărut recent pe acolo. Încercând să respir și să mă calmez, am observat că în apropiere s-a ridicat și o troiță. Nu era-n copilăria mea. Pe cruce scria: Cutăreasca, Cutăreasca și Cutărescu, toți trei până în 23 de ani, victime ale Mineriadei.

Amintirea ei e dulce, însă e foarte incompletă. Cred și azi, după vreo 30 de ani, că trebuia să întreb măcar ce mai face, mai ales că mama ei ne e medic de familie apropiat. N-am făcut-o niciodată. Altfel, visez ca ea să mă întrebe acum, din senin, de ce am ajuns pe pastile de nebuni – și astfel să ies din pastilele de nebuni. Ascult Sabbath – Paranoid gândindu-mă și la ea. Așa, și? Poate și ea ascultă la fel, poate și ea le are pe ale ei.

Cosmetizarea lui Ion Iliescu e o grețomănie sinistră. Cum adică să fie iertat?

Iar declamația cu pricina nu vine de la nu știu ce țărănoi de la râtul porcului, ci dinspre actualii mari formatori de opinie.

În primul rând pentru că Ion Iliescu, bolșevic fiind, a permis perpetuarea dictaturii Securității. Vedem efectele și azi la fiecare pas. Mentalitatea națională nu s-a schimbat după decembrie 1989. Nu avea cum din moment ce a fost favorizată o singură direcție.

Măcar o fată însă ar fi trebuit, în ideea de fată, să nu mă atingă măcar pe mine comod. Eu, care am copilărit direct printre acei mineri. Mutilații, violații și morții de atunci la ordinul lui Ion Iliescu cred că sperau la o oarecare mână întinsă. Eu, chiar și așa, am preferat vodka mai toată viața. Poate că dacă n-aș fi preferat vodka mai toată viața, măcar n-ar mai fi existat nici momentul Colectiv. Și nici momentul bolșevico-mafiot al fetei de la Stația Meteo Băneasa. Dar nici nu mi s-a creat cadrul unei dezvoltări zdravene la cap. Pur și simplu m-am născut în lumea aia fără să vreau.

Prin urmare, efectele iliesciene sunt de un sinistru inimaginabil. În mod normal, intelectualii, dacă într-adevăr sunt intelectuali, ar trebui să îndrume la pișarea pe sicriul lui Iliescu, cam cum făcea Black Sabbath în anii 70 cântând War Pigs, nicidecum la iertare sau la nu știu ce justificări contextuale care dau bine întru like-uri și care nasc subiecte de jurnale.

Iar când vorbim despre iertare nu ne referim la singurarul Ion Iliescu, ci mai ales la cei care l-au votat măcar o dată. Ei sunt casapii noștri, Iliescu ar fi fost nimeni fără ștampilele cu pricina, cauzele pentru care unii dintre noi au ajuns azi pe pastile de nebuni – din frustrarea dictaturii nemeritocrației ce a perpetuat, dictatură specifică bolșevismului autohton combinat cu tipologia ancestrală a lașității poporului român.

Dar eu? Eu am știut astea de mic copil. Și? Și n-am fost acolo lângă ea, deși îi promisesem.

Desigur, n-ar fi fost mai bine nici dacă era ales Ion Rațiu. Căci Ion Rațiu nu se putea multiplica, în teritoriu era plin tot de Ion Iliescu, tot de nomenklaturiști, tot de liniari. Dar poate că măcar n-ar fi fost Mineriadele: cea mai mare rușine din istoria Europei moderne – din moment ce au venit imediat după cică o Revoluție(!) întru nedezumanizare.

Ion Iliescu, măcar simbolic, ar fi trebuit aruncat la groapa comună precum au fost aruncați dictatorii africani. În schimb, România anului 2025 ține doliu național, în timp ce intelectualii noștri publici se vor tot câcâi să fie corecți politic, să vorbească de morți măcar oarecum de bine, adevărul fiind ocolit-vizibil cu regularitate: căci cum sună Iliescu, cum sună Cutăreasca, Cutăreasca și Cutărescu?

Dar eu? Cu pretenții de student la filosofie? Am preferat vodka, nu să fiu lângă ea, deși îi promisesem.

Combinația dintre corectitudinea politică occidentală și bolșevism e la noi azi un studiu de caz absolut senzațional, demn de cele mai originale doctorate moderne. Visez și la un titlu: Rocker. Psihiatru. Scriu. pe filieră Nezuko (pro ori anti).

În concluzie, ura față de Ion Iliescu pălește în fața urii față de poporul român – ca român trăind în România: o ură față de semeni absolut demnă din moment ce același popor l-a votat pe Ion Iliescu cu toate forțele imediat după căderea oficială a celor ce îl torturaseră aiurea pe Victor Petrini.

Azi, de exemplu, imbecilii de la Digi 24 militează strident pentru anti-ură, când, contextual, tocmai încurajatul urii poate îndrepta lucrurile așa cum pretind ei că vor să îndrepte. A pupa-n cur jumătatea de adevăr, de exemplu, în ideea că toată ura e nașpa, e același lucru cu a pupa-n cur gloanțele care au omorât copiii ăia.

Iar a nu avea boală pe mine însumi, a nu avea regrete, cred că înseamnă o metamorfozare moralistă Gabriel Diaconistă: sau din categoria psihiatrul și-a făcut treaba potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului. Am ajuns în punctul în care degeaba am senzația că am dreptate până și pe fond din moment ce rateurile mele personale sunt crâncene.

Nemernicia trebuie urâtă în orice condiții, altfel nemernicia își va găsi fel și fel de justificări.

Cei care l-au votat pe criminalul de copii Ion Iliescu trebuie urâți visceral. La fel și cei care preferă vodka în locul lui Uzumaki Naruto.

Și aici revenim la Cioran. Ion Iliescu a fost un absolut nimeni, un individ doar bolșevic, un căcat de la APE(le comuniste) cam cum sunt acum țărăncuțele de la Administrația Națională de Meteorologie pe lângă Theodorii Brateși moderni. Problema e că pe ăsta l-au votat orgasmic mai toți românii. Și nu doar în 1990, ci și zece ani mai târziu, când cică s-a ales răul mai mic, perioadă altfel presupus experimentală. Nu cu Ion Iliescu am o mare problemă, nici măcar cu securiștii din care s-a întreținut, ci cu intelectualii care atunci s-au conformat stării de fapt, perpetuând astfel puterea majorității (democrate) formată și în continuare din nemernici și/sau analfabeți. Azi e la fel.

Nemeritocrația lui Iliescu s-a evaporat și-n ultimele sale vorbe: să nu ne urâm pentru votul nostru!. Când, în fapt, tocmai opusul, ca nație, ar trebui încurajat. Cred că e singura metodă rămasă pentru ca spațiul ăsta să dea seama și celor cu vise, imaginație și competență.

Cred că intelectualii noștri de frunte, mai ales filosofii-patriei și psihiatrii-patriei, ar trebui nu să spună l-aș vota pe omul ăsta cu două mâini, ci n-aș vota deloc. Asta-n ideea că regenerarea e mereu imperativă, regenerare imposibil de reperat când timp omul nu-și aparține. De-abia atunci când nu se dă girul obscurității e mai probabil ca sfera cu pricina să evolueze. Până atunci, generațiile viitoare par la fel de condamnate nemeritocrației precum a fost și generația mea, exodul românesc fiind azi cel mai mare de pe glob în condiții de nerăzboi.

Eu, acum, spre deseobire de psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, am preferat să mă duc la mormântul bunicii. Și la extrem de expresiva puștoaică uniCornelia, de curând și vecina ei. Bunica mea, spre deosebire de mama lui Gabriel, a bubuit o șampanie în 1996. Desigur, și bunica s-a dovedit cu timpul a fi la fel de proastă precum intelectuala Diaconu de la ANM (INMH… cum îi zicea pe vremea apelor lui Ion Iliescu), cea care, potrivit spovedaniei publice a lui Gabriel, l-a votat pe Ion Iliescu argumentând că… purta costum – criteriu de-o superficialiate crasă care prin natura frivolității a nenorocit generațiile tinere. Toți tâmpiții și eu între ei. Mult mai mișto ar fi fost ca Gabriel, dacă tot e psihiatru, să ne spună și nouă că s-a dus la catafalcul lui Iliescu dintr-o scârbă față de condiția sa. N-a făcut-o, căci asta i-ar fi închis ușile care ni s-au închis nouă mereu, din 1990 până azi, oricâte bune intenții am fi avut.

Dar astfel Gabriel are și materie primă. LOL! Pastilele mele de nebuni de acum au cauze sigure. Poate de acum încolo tratamentul recomandat de superba psihiatră-n rochie gri va începe să funcționeze. Se presupune că o voi revedea la reevaluare peste o lună, cam pe la începutul lui septembrie. Sper că și pe rochia aia a ei gri de-o neutralitate divină. Mă mulțumesc și cu rochia scurtă deasupra tocurilor. Asta dacă vedetele Brateș de la Administrația Națională a Meteorologiei, instituție prin excelență prietenă APE-lor lui Iliescu, nu mă vor mai amenința cu avocați dacă mai vreau să-i duc trandafiri uniCorneliei ca la Yoko Kurama.