Rappa, Leasa Dragoș & Nea Puiu – Rapidul Nostru

Să începem de la poza din antet. Făcută ieri. Tabloul l-am mai pus oarecum pe aici și astă-vară când începuse povestea (mai publică) Vladimir Ciorbă & Laura Vicol & Nordis. Ieri însă, fiind de nevoie prin preajmă, am ținut să revăd cu ochii mei, pe post de comemorare, cei aproximativ 30 de ani de la prima zi de școală; unde aveam să fiu primar și gimnazial coleg de clasă cu Vladimir Ciorbă.

Ca fapt divers, cu Vladimir am fost coleg de grupă și la grădinița din Piața Amzei. lol

Pe de-o parte, după cum cred că s-a priceput și din foaia anterioară menționată – cu toate amenințările încă de pe atunci cu lei, răngi si topoare dacă mai dau nume, minerii de la Administrația Națională de Meteorologie fiind apoi joculețe în parc (căci eu nu-s abil precum formatorul de opinie Lucian Sârbu de la argumentesifapte.ro care scria, stând ascuns după pseudonime, despre industria vladimiriciorbistică sau despre orice industrie nașparlie) -, gustul funebru al destinelor ratate are deliciul lui; amintirile de necorectat pe cât sunt de frustrante, pe atât sunt de îmbietoare: prilej de băutură sau de citit Cioran sau de amplificat artificial niscaiva King Crimson.

Pe de altă parte, după toate câte s-au întâmplat prin mediul nostru înconjurător de trei decenii încoace, aveam gândul că mă voi afla unde am copilărit cu Vladimir Ciorbă – în timp ce el e la bulău, eu sunt liber.

Voiam să știu, ba mă și reglasem să simt, dacă într-adevăr voi simți satisfacția aia pe care o aștept de atâta timp. Anume că am avut dreptate atunci când mă îndepărtam din ce în ce mai mult de școala aia, numerația absențelor mele comparându-se cu cifrele averii lui Vladimir din prezent.

Îmi plănuisem chiar să stau acolo, în fața școlii 186 Elena Văcărescu, cică atunci cea mai proeuropeană instituție de învățământ de la mijlocul anilor 90 din România – începutul anilor 2000 din motive de cursuri intensiv franceză (cu mult înaintea oricărui gând de tip UE), și să le mai zic o dată profesorilor noștri că sunt niște nenorociți, deci că am avut dreptate când le ziceam că sunt niște nenorociți, căci, iată, Vladimir e acum la bulău iar eu vă comentez liber.

Repet, contrar comentatorilor noștri cam sofiști din mass-media: Vladimir Ciorbă, deși avea și atunci tot mecla asta de scuipător de semințe la Taraf TV, nu era deloc tâmpit. Era printre puținii din instituția aia, colegi sau profesori, cu care reușeam să fac o poantă fără ca aceasta să necesite explicații și definiții. Era suficient să se întâmple vreo absurditate cotidiană prin clasă ca noi să ne intersectăm privirile pentru a da seama ridicolului. În plus, dacă citim lista fraieriților Nordis, găsim doar nume de băbălăi (George Pușcaș, Robert Turcescu, Adrian Ropotan, Florin Gardoș, anturajul lui Tiriac etc.). N-o să găsiți niciodată vreun savant în catalogul ăsta. Sigur, pentru starurile noastre de televiziune e mult mai comod să confunzi prostia cu imoralitatea. Măcar în numele Oanei Sîrbu şi Turcescu merită tras pe rug ori de câte ori se poate.

Dar el era totuși băiatul familiei Ciorbă. Am mai zis: tatăl lui a venit cu rezultatele de la Capacitate ascunse-n propriul portbagaj. Printre multe alte snoave pe care de asemenea le-am mai menționat în foaia dedicată anterioară.

Imagine care mi-a rămas în minte, după 8 ani de șefie a lui de promoție, sau coronițe cum se chemau pe atunci, cu toate că nu valora mai mult decât noi, ăștia numiți pe numele de familie la strigarea catalogului, în timp ce el era mereu Vladimir.

Faptul că el e acum la bulău iar eu scriu și vorbesc, liber, că mă uit la Elena Văcărescu, liber, se poate spune că-i o altă victorie de-a mea.

Dar lucrurile sunt ceva mai dramatice. Pentru că atunci, având în vedere că așchia rareori sare departe de trunchi în sens pozitiv, școala era cam singura speranță pentru ca Vladimir să nu aibă dezvoltarea pe care a avut-o.

Or, profesorii de atunci se căciuleau la familii precum Ciorbă, în timp ce eu eram sec Dragomir.

Deci, se încuraja acea societate mizeră cu scările de valori răsturnate, cu tot cu superficialitatea implicată, pe seama căreia cică s-a făcut o Revoluție.

Bașca, una dintre clipele cele mai revoluționare din 1989, despre care de asemenea am scris de au sărit sper așchii, a fost lângă ASE, facultate aflată aproape gard în gard cu măreața intensiv-franceză 186 Elena Văcărescu.

Dacă eram coleg cu Ciorbă pe la vreo școală din Lupeni, să zicem, mai puteam să înțeleg uitatul de soartă. Dar… chiar acolo? În buricul Bucureștiului? Mijlocul anilor 90. Unde niște studenți (cadavrele lor nici azi nu se știe unde sunt), cu puțin timp înainte, s-au bătut crâncen cu securiștii ca să cică libertate?

Prin urmare, școala noastră are o vină considerabilă pentru autohtonul breaking news.

Cadrele didactice de atunci nu au făcut absolut nimic pentru a reteza metoda ciorbistică, pentru a-i încuraja lui Vladimir inteligența nativă și spiritul empatic. Școala aia, altfel extrem de pompoasă, chiar la nivel internațional încă apriori UE, n-a făcut nimic ca să taie din fașă nemernicia.

Sigur, există varianta ca tocilarele alea de profesoare ale noastre să se fi căcat pe ele de frică în fața influenței lui tata-Ciorbă. Ok. Dar atunci îți dai demisia din învățământ. Te apuci de croitorie. Ideea de profesor implică prin excelență și memoria lui Gelu Ruscanu – nu știu sigur nici azi dacă profa de română Baltaga a auzit vreodată de ăsta. Proastele alea nu ne vorbeau despre așa ceva.

Dădeau cu mașina peste tine dacă nu-i treceai ăluia mereu 10 în catalog. Așa, și? Azi aș fi vorbit laudativ despre profesorii mei, precum de altfel am văzut nefericit și nejustificat că se întâmplă pe pagina școlii de Facebook. Și poate astfel societatea n-ar fi fost, în 2024, cu un șnapan Vladimir Ciorbă ca fiind unul dintre cei mai bogați români, ci cu un Vladimir Ciorbă fiind potent element social – căci, repet, capul îl ducea nativ.

Nu ești în stare să-ți asumi treaba asta? Nu te faci profesor.

Dar lucrurile asta nu se rezumă doar la Vladimir. Ci dau seama putregaiului nostru prin mai ales nevasta sa, Laura Vicol – fosta soție a Regelui Pițipoancelor lol.

Pentru că Laura Vicol era deunăzi șefa comisiei juridice din Camera Deputaților.

Ea n-a ocupat funcția asta, esențială într-un stat (mult mai importantă în fapt decât funcția de președinte), în anii comunismului, despre care nouă ni se zicea că scările de valori erau complet răsturnate – de unde și Revoluția. Nici măcar în tranziția haotică nouăzecistă. Nu, ea ocupa funcția asta în plin UE și NATO și #valori și parteneriate… anul 2024.

Păi în atare condiții, cu ce mai încălzesc mențiunile unora despre Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, steag, privit afectat spre steag fie şi haştag, daci, stegari daci, părinți și sfinți părinți? Mă doare-n cur de ei din moment ce-n 2024 una ca Laura Vicol, esențial o mafioată, era ochiul vigilent (cu iz democrat și nobil, deci cu mare plus de corazon față de Procurorul General sau Ministrul Justiției) asupra… Justiției.

Noțiunile de Laura Vicol și Justiție sunt atât de antitetice încât orice scenariu de Jocul Ielelor pălește. Și asta se întâmpla în 2024!

Laura nu era șmecheră având nu știu ce firmă de ojă. Nu fenta având nu știu ce terenuri din Băilești. Ea era zeița Justiției într-o democrație din UE.

Pe bune?

Și atunci cum să se facă reforme? Adică în UE am intrat în 2007. De atunci și până în 2024 nu s-a pus piedică deloc personajelor de tipul ăsta. Dar deloc. Ba mai mult, aflu că în poveste este implicată și Ioana Băsescu, fata ăluia de zicea Gabriel Liiceanu (camaradul gurului Gabriel Diaconu) că ne-a scăpat de nemernici, dar și Giorgiana Hosu, fosta șefă DIICOT, o altă funcție pe care noi mereu ne-am imaginat-o ca fiind ocupată mai degrabă de Catalina Santana din romanele lui Gustavo Bolivar. Căcat

Și cică de ce se (tot) aruncă niște fete de pe clădiri abandonate din Lupeni, se tot miră și analizează vreun cretin de tip Bulai, Pieleanu, Pârvulescu, Ioniță și toate vedetele sociologiei. Ce-o fi, domne, așa greu?

Cât timp nu se bagă-n educație de urgență vreo 50% din PIB, România asta va fi, indiferent de deschideri (descinderi) și paradigme (ca să cităm tot din imbecilii de la SNSPA): cu o Laură Vicol pe post de șefa comisiei juridice din Camera Deputaților. E foarte simplu.

Vladimir era băiat inteligent. Și unde a ajuns văzând, alimentat fiind din toate părțile, nu doar de familie, ci și de școală, că ăla-i scccesul? Ok… la bulău până la urmă.

Sigur, e bine că totuși a ajuns la bulău. Pe undeva ni se zice astfel că buboaiele se sparg. Cum suntem siguri că se vor sparge și în privința Administrației Naționale de Meteorologie. Poate peste 2000 de ani, când de Tanța, Mălâia, Alina Șerban și Catrina nu va mai vorbi absolut nimeni, în timp ce de Kant, suntem convinși, sigur se va mai pomeni și atunci. Că să-i zici Băncilă Mălâiei e ca şi cum i-ai spune Crin Antonescu lui Căcărău sau Dan Șucu lui Mircea Crișan.

Doar că buboaie din astea s-au tot spart în ultimii 20 de ani. Și? Și în locul puroaielor au venit alte puroaie. Iar și iar și iar. Repet: Laura Vicol, șefa comisiei juridice din Camera Deputaților. 2024! Cercul doar se tot învârte prin timpul, din timpul, în timpul, și-n timpul, că-n timpul nostru, vorba intelectualilor onorifici de pe la ministerele contemporane. Păi cum să nu te arunci de pe maternități?

România este în paralizie morală. În clipa în care personaje extrem de dubioase ajung la șefia unor funcții unde se presupune că primează fibra etică, mai mult poate decât în alte meserii din moment ce fișa postului implică prin excelență lupta cu marele rău personificat, este clar că toată societatea este disfuncțională. Serviciile secrete, securiștii, milițienii, politicienii, jurnaliștii etc. sunt depășiți cu toții dacă nimeni și nimic nu estompează ascensiunea unor indivizi pe care de fapt îi caracterizează tot ce n-ar trebui. Iar cazurile de față nu-s simple erori de conjunctură, nu-s simple incoveniențe apărute din te miri ce joc al destinului, nu excepții, ci reguli. Şi e firesc să fie aşa din moment ce şcoala românească nu cultivă sentimentul dreptății, ci se spală lejer pe mâini recitând robotic din nişte manuale. În funcțiile cu pricina ajung doar antagonisme. O mai țineți minte pe Alina Bica? Ca atare, nu putem vorbi despre democrație cât timp meritocrația (adică autentici luptători pentru dreptate și justiție) nu poate răzbate în fața pârghiilor disponibile mereu doar unor coțcari. Degeaba ne aburesc firoscoși precum Gabriel Diaconu – sau alți lingăi în cur de Tătuci – că în România funcționează democrația.

Nici Laura nu cred că ar fi vreo cretină. Nu prostia e marea ei deficiență. Nu e vreo Ilie Dumitrescu să nu priceapă că 11+3=14. Nici cu Elena Lasconi, Călin Georgescu, Marcel Ciolacu, Mihai Ciucă, George Simion, Diana Șoșoacă sau Alexandra Păcuraru n-o putem compara din punctul ăsta de vedere (poate doar cu CG la capitolul pungășie). Contar, probabil n-ar fi făcut față în atâtea procese unde apăra diavoli. Noi reluăm doar ce zicea Andrei Marga în articolul menționat prin foaia precedentă: Apoi, este șocantă lipsa de cultură juridică a acelor juriști care exaltă lectura eronată a Constituției și socotesc definitivă și iau ca sfântă anularea amintită. Ei invocă legea – când se știe că în România de azi legislația este plină de soluții conceptual anacronice și lingvistic greșite – dar nu se întreabă dacă juristul nu ar trebui să-și urmeze și conștiința. Presupunând, desigur, că a învățat ce este dreptatea.  Nu văd de ce nu iau ca sfinte, adevărul, libertatea, dreptatea, ci fac mătănii în fața unor erori.

(pune și Marga ăsta niște virgule tembele… în fine)

Păi cum să-și urmeze conștiința dacă școala nu te ajută nicidecum? Te naști undeva, poate ești supus astfel unor coerciții de tip mafiot, ok. Dar nici școala nu îți arată că există și alte căi. Cum nu i-a arătat 186 Elena Văcărescu lui Vladimir.

Prin urmare, nu-i mare diferență pe fond între Articolul, Volumul, Paragraful, Volumul de tip Marga și Articolul, Volumul, Paragraful, Volumul de tip Vicol.

Vladimir, atunci, avea abilitatea să fenteze formele fără fond. El, atunci, am mai povestit, fura de la mă-sa ca să cumpere biciclete tuturor (mie vodkă! – căci nu știu nici acum să merg pe bicicletă deși pot oricând să dau de toți pereții cu hoții Pogacar și Vingegaard). Vladimir dădea de mâncare tuturor, golea bufetul într-o singură pauză. Din furt. Dar le lua lor și ne dădea nouă! Nu erau prea comode fazele când șterpelea banii de harta clasei, de fapt mai degrabă banii de o odă închinată directoarei generale – la bază profă de geografie -, o bolșevică odioasă care prin pușcăriile Anei Pauker ar fi bătut cu rigla la coaie (stil cincizecist). Evolutiv, căci eram în capitalism lol, pe noi, ceilalți, vita (vitele) ne bătea cu rigla la palme sau ne trăgea de perciuni sau ne trimitea la colț să stăm cu mâinile-n sus toată ora, umilințe în fapt decupate din Evul Mediu Timpuriu, dacă simțeam nevoia să bem apă sau să ne mai dezmorțim (din cauza fierăraiei de le ziceam bănci) pe la căcaturile ei de ore unde doar se bălmăjea Articolul, Volumul, Paragraful. Nimic însă, niciodată, despre, de exemplu, poeticul Cheile Oltețului. Ea oricum auzise doar de Dâmbovița. Ne trezeam pe acolo cu miliția – amprente, interogatorii, bec în ochi, tot tacâmul. Mai târziu, la reuniuni unde eu și Vladimir aveam ochi doar pentru o fată pe care o voi menționa la final, nemaicontând esențial evenimentele aparent fumate (realitatea de azi mă evident contrazice), mărturisea printre dinți că și x șmecherie fusese opera sa, nici mitomania (cu atât mai puțin cleptomania) nepărând să-l fi caracterizat intrinsec.

Azi, Vladimir ne ia nouă și le dă lor. Aici e tragedia.

Căci nici măcar apucăturile alea ale lui din 186 în general hoțești pe formă, nobile pe fond, n-au fost evident încurajate. Le și aud pe profesoare: păi pentru Dragomir, măi, Vladimir? – nu că proastele alea ar fi știut unde să pună virgulele astea precum știm noi azi; școala aia nu ne-a învățat nimic pentru simplu motiv că nu ne-a vrut și pe noi, ceilalți. Acolo, în copilăria mea, a fost doar o pușcărie sinistră, nemeritocratică; o fabrică de produs adaptați-oricum.

Bucuria scontată ieri n-am prea resimțit-o. Mă uitam la copiii ăia care se jucau la intrarea aia blestemată din curtea mare, pe unde atunci noi aveam voie să intrăm în clădire, doar alții putând achesa la ușa magică numită cretin de solemn drept ușa profesorală, de parcă păşeam neașteptați în patul valkyrielor în plm, nicidecum în aria unor incompetente cu apucături securistoidale cum de fapt era realitatea, și mă gândeam că ce învață puștanii ăștia, presupunând, prin nefericire, că profesoarele alea ale mele și ale lui Vladimir Ciorbă încă mai trăiesc și incă mai predau acolo.

Toate caterincile alea memorabile cu Vladimir și restul colegilor parcă nu contau. Priveam obosit arhitectura. Nici să scuip în sictir nu mai aveam chef. Și cică de ce unii se aruncă de pe cladiri abandonate.

Dacă Vladimir va face pușcarie, și probabil va face, voi încerca să mă duc la vorbitor – în ciuda ălora de-mi trimiteau urări. Eu nu sunt de la căcaturile alea comode de Recorder şi Ziarul Național care se opresc când se împute treaba. Eu sunt de la Sky Sound Radio.

Că vreau să-l întreb pe Vladimir, cum o faceam și când ne pierdeam vremea-n școală: păi, bă, ciorbeli-mi-ar mă-ta toată pula: cum sună Laura Vicol, cum sună Monica Mocanu/Codruța Filip?.

Că ne juleam amândoi ca dracu, deși mediul tot trăgea bizar tușe tari, pe terenul ăla calos doar ca să le impresionăm pe alea – tu ți-ai mai și rupt mâna de vreo trei ori, deși ăia de la B continuau să ne rupă an de an.