Sting – Shape of My Heart, Bjork – Venus As A Boy și Eric Serra – The Experience of Love sunt principalele motive muzicale din capodopera cinematografică Leon – splendoare nu pentru că pelicula ar fi desăvârșită, convenabilul cel puțin umflând topica, ci pentru că, privind istoric, azi nici măcar arta nu prea mai are curajul să iasă din binele și răul de la Comiții. Mai mişcă ceva petulant Sound Horizon, Wilderun sau Babymetal. Prea puțin.
Desigur, simplificând, Mathilda era cu mult înaintea vremurilor ei. Un soi de Iulia Hașdeu. Prin urmare, o puștoaică fumând în chiloți și având și abilitatea de a seduce indivizi, ba chiar dorința, e firesc în cazul ei. Doar că simpla imagine, oricât ar fi de naturală, azi ar stârni atât de multă oțărâre, căci e foarte nepotrivit conform Articolului, Paragrafului, Volumului, Adunării Comitetului, încât un film de felul ăla cred că ar fi trecut sub preș, indiferent de calitatea producției – nu-i cazul în Leon, cu toate că Natalie Portman și Gary Oldman dovedesc actorii memorabile.
De altfel, Simina lui Eliade, de exemplu, este probabil cel mai trecut sub preș personaj din istoria literaturii noastre, deși e unul dintre cele mai fascinante. Nici măcar pe la Facultatea de Filosofie nu am trăit până la capăt, acolo unde am dat după ore pe la nu știu ce conferință ținută de nu știu ce mare om de litere italian care, cică din dragoste pentru Eliade, învățase limba română cu toate subtilitățile sale, ca să-l chipurile asimileze mai bine pe scriitor.
(dacă eram la Psihopupu sau la Drept, nu doar Leon ar fi fost exilat pe veci, ci și Mathilda)
La finalul prelegerii, când l-am întrebat pe doctorul ăla docent ceva de Simina și, în general, de opera Domnișoara Christina (complet ignorată în itinerariul cu pricina), nenea mai că a început să facă precum Totti cu trei degete împreunate prin fața peluzei laziale.
Copile fumând și vorbind urât vedem și auzim la tot pasul, mai ales prin filmele noastre ultrapremiate. Doar că absolut toate se manifestă astfel mai degrabă prizoniere cadrului. Și Mathilda era o victimă a vremurilor sale, doar că ea se exprima neconform tocmai pentru că-și aparținea.
Până și teatrul radiofonic a ajuns de evitat. Mama Ucide Uriașul de Ema Stere, de exemplu. O tâmpenie agățându-se doar de statutul de epigon.
Sau 101 FM de Maria Manolescu Borșa. Piese de teatru parcă scrise de reprezentanții haștag rezist. Stridențe plictisitoare care în loc să fie aruncate la coșul arte, sunt premiate în draci pe la festivalurile alea pe cât de pompoase, pe atât de benigne.
Fluturii din stomac pe care îi mărturisește Mathilda la un moment dat sunt diferența dintre mentalitate indusă și aparținere. Deoarece fluturii ăia fac parte din puținele noastre trăiri pe care nu le putem comanda la virgulă. Ei există sau nu există.
Desigur, poate un geniu ca Mathilda ar putea nascoci până și deosebitul. Lacrima ei subtilă la auzul poveștii despre marea iubire a lui Leon parcă totuși nu ne-ar face complotiști. Mai ales în contextul rochiei sale aprinse.
Cu Asada din Sword Art Online lucrurile sunt ceva mai aerisite. Suferind de un PTSD ca urmarea unui atentat dintr-o bancă la care fusese părtașă în copilărie, văzând atunci totodată cum mama ei este executată-n public, acest personaj trăiește apoi captivă atât șocului, cât și dorinței de a îndrepta lucrurile prin lumea asta. Convenabil, îl întâlnește pe Kirito, un fel de Leon mai puțin… de fapt, Kirito în esență e fix Leon. Nu e lipsit de bube imense în ciuda tentativei de a avea o conduită morală veritabilă: No Women, No Kids!. Or, Kirito totuși ucide și el pe parcurs. Însă despre Dilema Trenului cu alte ocazii.
Doar că aici aș fi vrut eu să știu de la măreți ceva mai mult despre Simina. Căci în realitate am mari dubii că Mathilda ar fi locuit ușă-n ușă fix cu Leon sau că Asada, în manifestul ei magistral a la Natalie Portman I`M GONNA BLOW THEIR FUCKING HEADS OFF, s-ar fi asociat în demersul ei taman cu Kirito.
Că-n realitate, nici măcar azi, când deschiderile sunt la tot pasul nostru, Mathildele & Leonii & Asadale & Kiriții nu-s încurajați în virtutea lor, ci poate nimeresc, dracu știe cum, să dea unul de altul. Din păcate, în viața reală, Mathilda mai repede ar fi murit imediat după asasinatul orchestrat de șefuleții și directorașii aflați întru Siguranță Națională, iar Asada ar fi tot zis până la bătrânețe, ca-n scena din primul Counter Strike de SAO Gunland, în chiloții-comozi, singură-n patul de după cotidianul vomitat cu forma unei arme de foc în creieri: somebody save me!.
Scriitorul nipon Reki Kawahara cred că s-a inspirat destul de mult de la Luc Besson când a croit-o pe Asada. Dar n-a plusat acolo, n-avea sens. Kirito deja avea Mathildele lui în Asuna și, mai ales, Suguha – ambele puștoaice mai mereu în chiloți, luptând cu Laughing Coffin. A plusat însă în tentativa contemporană de a mai găsi ceva aparținere; a plusat în frumusețea marii noastre invenții, anume internetul, prin conceptul Fluctlight.
Dar apropo de bucurii mirifice care niciodată nu apar prin tăcere, de filmul Leon mi-am amintit săptămâna trecută după ce-am dezbătut piesa de teatru Fântâna Turmelor de Lope de Vega cu amicul Păunescu. Adică eu îl tot spamam pe whatsapp despre regia radiofonică a lui Valentin Silvestru din 1975. Voiam să-i scriu despre Lucreția (sau cum o chema pe eroină), ei vorbeau de problema agrară.
Când SSR-istul mi-a zis brusc că mai nou el se uită la filme cu Jean Reno. Măcar așa mi-am mai amintit cum într-un hotel obscur din Iași, mai ciudat decât motelurile din Leon, o așteptam la 3 noaptea p-aia de lângă Tei uitându-mă primă oară la Leon: The Professional. Când, din fericire, m-a lovit: cum ar fi dacă acum ar apărea ea și Mathilda? Ce aș alege? Și așa probabil mi-am făcut mai apoi un soi de garou ca Mathilda pansament după Ruleta Rusească Wildly killing people you don`t give a shit about, but you wont get the bastards that killed my whole family? (…) I Love You, Leon!.
Măcar e mișto să mai vezi descompunerea prostatică, dinspre măcar teoretic o Născătoare, Clouds, Girls and RocknRoll cum ar veni, dezvoltată-n niște Lope de Vega sau în Nastasia lui Dostoievski sau în Erza din Fairy Tail, cum detonează-n miez șefuleții și directorașii This is for Mathilda!, reușiți care altfel par intangibili.
Numai că de una singură ar fi fost împușcată la prima sa întoarcere în blocul-junglă de Militari după accesul megaloman, structură arhitecturală prin excelență uitată de haștag valori.
E grețos să-ți dai până la urmă seama că Mathilda cel mult ar fi vomitat noapte de noapte de una singură precum Asada dacă în cauză n-ar fi fost o poveste. Ba nici măcar Mathilda, adică personajul fantastic, nu are în definitiv parte de lauri, universul fiind croit de așa natură încât fata cel mult reușește doar să supraviețuiască, ploconindu-se pentru o ultimă frontieră shelter tocmai la școala care altfel era la rându-i vinovată pentru producția de șefuleți și directorași.
E colosală întâia replică a directoarei educaționale ce face referire doar la nu știu ce Articol/Paragraf. Mathilda îi trântește telefonul în nas. Mathildele în general nu înghit să asimileze pur și simplu că dacă Suguha și-ar fi dus până la capăt îndrăgosteala de fratele ei ar fi fost, potrivit legislației, condamnată automat la măcar dosar penal.
Și acum lucrează Zegrenii la dosarul ălora de le-a plăcut dansul lui Nakamoto din Rondo of Nigtmare versiunea 2015. Girls drinking plasma wine, că tot a crăpat și Paul Di’Anno între timp.
Natalie Portman a luat și-un Oscar de atunci. Vreo 20 de ani mai târziu. Superb dansul din Black Swan, aproape la fel de grațios precum Evgenia Medvedeva în ecranizarea pe gheață Sailor Moon. Sau cum sună Anna Stanislavovna Shcherbakova, cum sună cuplul Gabriel Diaconu & Gabriel Liiceanu. Cum sună Anna Pavlovna Pavlova, cum sună Dinu Popescu & Lili Ruse. Pentru mine însă momentul ei a fost acel I`M GONNA BLOW THEIR FUCKING HEADS OFF!!!!.
Chestii pe care n-am reușit să le vorbim și cu Alexandra și Georgiana din Lupeni – Mathildele noastre de zi nouă. N-am fost nici în stare să ajungem la ele în timp, nici nu s-a nimerit să fim paznici pe la fabricile dezafectate din Hunedoara.
Rușii de la RGN, când au făcut MV-ul Smackdown – Last Man Standing, s-au gândit la Asada. I se potrivește și Mathildei, mai ales dorinței fetei de a trăi într-un mediu fie el și ostil. I se potrivește și Shape of My Heart sau Venus As A Boy ok! Cum cred că i s-ar potrivi și Coroner – Fried Alive. Sau DJ Project – Suflet Vândut. Sau Kaleen – We Will Rave. Și cam orice. Cred și eu că o capodoperă se definește astfel în primul rând datorită amplificării analogiilor.
La TV, la privat TV, acum joacă mirifica Leylah Fernandez, cu tot cu abdomenul ei adolescentin perfect, în comentariul tovarășului Ștefan Alexiu: analfabetul ăla crâncen, azi șef secție redacție sport Radio România Actualități, pe lângă remunerația capitalistă și neoliberală. Doar întorcătorii ăia de bani cu lopata de la Eurosport – care comentează strict după ce arată grafica – sunt mai enervanți.
Noroc că Mathildele, Siminele și Erzele le mai pun ăstora ciungă pe vizorul de la ușă.
Iar unicul MV cu Sting – Shape of My Heart doar cu Leon și Mathilda in prim-plan de pe Youtube este compilația unui român. Cristian Nicolae cică-l cheamă. Nenea ăsta ar merita chemat să-și dea cu părerea pe la Radio România Cultural în contrapartida ONG-iștilor-Voluntari-ca-să-credite-sociale. Și-n loc de arguțiii de căcat The Motans. Din păcate, de zeci de ani de zile n-are nici 100 de urmăritori. Cu tot cu MV-ul ăsta. Până și noi am reușit ceva mai mult de 200 de privitori (chiar pe zi! lol), și asta la lejer – când ne-am pus poalele mass-media-n cap întru Siguranță Națională. Circ și panaramă. Cu Mathilda de zi cu zi, evident, e mai de stat la sfat – în ciuda intrărilor fetei prin studiouri doar atunci când livrează mâncare digerabilă etic.
un gând muzical 