Insist un pic. Nu de alta, dar tinerii noștri de azi care-și aparțin își iau singuri câmpii. Nu mai trebuie să-i ducă cineva la Canal.
Desigur, Micul Meu Univers venea imediat după niște puțini ani de la ciudățenia noastră de final optzecist. Cam ca Liceenii RocknRoll. Totuși, piesa, pe formă, ca și regenerarea pre-fabricată a tovarășului Caramitru (Socrate lol, sau nu trageți – cu trasoare -, fraților, sunt de-ai noștri!, prilej istoric să acordăm statal aplauze memoriale veșnice în chiar plină capitală contemporană), se încadara mai degrabă vremurilor în care Elena Ceaușescu trebuia satisfăcută (pe lângă limbile de i le dădea Andrei Duban/Serghei Mizil). La urma urmei vorbim despre festivalurile care mereu își vor trage seva din acea cumințenie exagerată. E suficient să privim publicul din înregistrarea pe care o vom atașa mai jos ca să dăm seama contextului.
Cu toate astea, Carmen Trandafir & co., mai exact George Natsis (un soi de Horia Moculescu mai pretențios), deși structural vizau prin MMU evitarea unui război direct cu politica de cadre, mie mi se pare că erau mult mai afabili decât ce se cântă și promovează azi la mod generalist – cu cel puțin acordul tacit al intelectualilor, firește. Mama, de altfel mai prog. metalistă din fire, după ce i-am trimis videoul de față, a zis doar: culmea e că atunci parcă naibii încercam să simțim (gândim?) mai mult decât azi.
Avem aici de-a face 1. cu o puștoaică ce-și dansează buricul pe afară într-un univers FSN-ist 2. cu o puștoaică care totodată zice, în 1993: Micul meu univers, ai plecat / Şi-ntro lume de nori am intrat / Viclene priviri, dureri şi iluzii în vânt am adunat.
Mai întâi că lumea în care se intrase se presupunea a fi lipsită de negura Nimbostraților și Stratus Fractușilor… deși norii ăia, în sine, n-aveau nici măcar ei vreo vină pentru imbecilitățile oamenilor lol. Analogia simplistă e însă digerabilă, ok.
Ce nu e așa de limpede e cum azi, la peste 30 de ani de la vremurile alea chipurile de tristă amintire, nu doar în muzica noastră epigonală până la sânge, ci și-n așa-zisa societate a tăcerii coercitive, întâlnim cu precădere un univers îmbuibat de viclene priviri: în mass-media, în politică, în CSAT, în ce-a mai rămas din idealul meritocrației, deci în idealul democrației.
Carmen era atunci cu buricul pe afară, complet altfel decât audiența mediului său înconjurător considerat a fi acceptabil (de partid, de a satisface icoana Elenei Ceaușescu la care majoritatea forței de muncă încă se închina), zicând afectată că pizda și abdomenul ei idilic, vorba avocătesei drăcoase Elena Radu: Chiar dacă se mai găsesc niște cetățeni de bună-credință care pe timpul, nervii și banii lor încearcă să facă opoziție și să facă ceva pentru poporul și Statul ăsta: vă infiltrați, duceți discuțiile în altă direcție, îi manipulați și anihilați orice demers. Vă bateți efectiv joc de poporul și Statul ăsta, pe banii lor. Democrație în Romania? În visele voastre! Este dictatură securistă demult, iar cetățenii sunt captivi.
Or, nu doar actuala redirecționare a atenției publice atunci când fete imaginative, deci neSNSPA-iste, neelite potrivit Articolului, Volumului, Adunării Comitetului, precum Georgiana sau Alexandra din Lupeni ori Alexia din Sibiu, urlă din toți ficații că nu e deloc în regulă ce se întâmplă acum pe aici, ci și însăși dictatura nemeritocrației, anume călcatul pe cadavre ca să avem o oarecare predictibilitate, este ceva la fel de crâncen precum așa-zisele vremuri de tristă amintire pentru că viclenele priviri, dacă nu reciți din Articolul, Volumul, Adunarea Comitetului, îți ucid sufletul.
E de-a dreptul Legile lui Murphy. Plouă, o să fie pâine, dar plouă cu căcat. Micul Lor Univers, al ălora din vremurile alea, era măcar palpabil. Culmea, Carmen, deși cică ultra comercială, era totuși mult mai autentică decât turmălaia de Carla`s Dreams și The Motans care-s azi de-o platitudine atât de crâncenă încât doar redau pe fond la virgulă uniformizarea teribilă, deși forma se chinuie teribil să ia ochii.
Atunci mai întâlneai adunări de oameni care să vorbească sincer între ei, fie și clandestin, mai întâlneai chiar și tentative de ruperi umane precum Nicu Alifantis & Piața Romană sau Cenaclul Flacăra, de altfel alte evenimente de pe atunci acum blestemate – și parțial pe bună dreptate, că doar erau opera unor mari supraviețuitori prin bolșevism, deci în esență foarte dubioși. Știm cam ce s-a ales de autenticii Victor Petrini și Ștefan Gheorghidiu.
Doar că azi eu unul nu mai văd pe la noi vreo Carmen care să aibă vreo problemă cu viclenele priviri.
Adică mai văd, dar Carmenele alea tot pleacă pe capete înainte să le putem și noi întreba ceva. Să stăm cu ele la sfat, cum ar veni. În schimb, rămân și reușesc doar adaptatele. Și suntem deja în 2024.
Cum de s-a ajuns ca securistoidismul să funcționeze azi mai abitir decât atunci? De fapt, întrebarea mai nimerită e: cum de azi se perpetuează cu abnegație omogenizarea atât de mult încât Carmenele n-au altă variantă decât plecatul?.
De altfel, nici Carmen Trandafir n-a mai fost exponenta încercării de a trăi zdravăn la cap – de la un punct încolo. Acoperiții de Ziuă Nouă, Gărzile Patriotice Haștagiste, pe care le-am privit nemijlocit cu ocazia confiscării evenimentului de la Fabrica Pionieru, au pus mână până și pe ea. Jurnaliștii din presa actuală de frunte, adică acoperiții cu pix și microfon, cu toții, căci altfel, dacă și-ar aparține, n-ar fi scoși din lesă, deci n-ar ocupa funcțiile sociale cu pricina, masele trebuind parcă să fie reeducate să recite platitudine, cu mult mai infernal decât cântările alea patriotice, au mers atât de departe încât i-au ucis atât de mult sufletul, încât au luat-o de soție! Oana Sîrbu cu Turcescu, Carmen Trandafir cu Emil Gradinescu, Baba Vrîncioaia cu Andrei Partoș etc. SĂ TRĂIȚI!
Iar faptul că niște puștoaice, acum, în lumea destul de mult îndepărtată de Elena Ceaușescu, nu mai zic de Ana Pauker, s-au aruncat în plin neoliberalism de pe o fabrică dezafectată comunistă, ținându-se de mâini și privind la nori, în prealabil făcând amintiri muzicale, de-o critică lucidă, deci exaltare umană, pe care elitele noastre tot n-au nici competența, nici curajul s-o propună dincolo de turnul de fildeș, descrie o stare de fapt autohtonă absolut sinistră, infinit mai ciudată decât prințeselele lui Goldoni din moment ce trecutul se presupune că cică a fost cu precădere sinistru, acum fiind debordantă #ReziliențăȘiRedresare.
un gând muzical 