Dau ieri noapte un whatsapp celor trei amici de la SSR: slujbă personală! (poza din stânga). Știam că există ocultisme la 40 de zile, dar nu și dacă e vreo pomană specială la 40 de ani – 4 decenii de când nu mai e pe aici superba unicornelia noastră; ancorată acum pretutindeni radiofonic.
Unul dintre ei nu mi-a răspuns nimic nici până acum. Al doilea a replicat printr-un gif now none of that lol, iar al treilea s-a rezumat să constate că-s drogălău din mai multe puncte de vedere.
Și deși ei și-au păstrat pe bune dreptate cumpătul, fără însă a nu transmite ceva solid, fără a se închina nici măcar atunci la cultul nedialogului omniprezent azi, eu tot am simțit ceva fragmentar.
Așa că mi-am pus hanoracul cu fetele de la Babymetal și m-am dus în părculețul din fața blocului, desigur, pentru că și ploua destul de tomnatic. lol
Bun, ideea nu era atât numita Cornelia, oricât de convins aș fi că ce-a mai rămas din ea e o icoană mult mai încurajatoare (că doar privirea ei memorială ne-a scos atunci din rahat și chiar a plusat cu SSR) din moment ce prea multe alte simboluri de profil sunt istoric infinit mai dubioase-n etică sau pur și simplu în existență credibilă decât e o fătucă de 15 ani care evident s-a consumat prin niște vremuri șaptezeciste și optzeciste cam reci informaționale. Nu e o garanție că era atât de pură pe cât îmi place să cred, dar în orice caz timpurile alea, paradoxal, îi favorizau nătălismulbendrist proclamat acum din simplul motiv că era forțată să-și trăiască etapele.
Și chiar dacă n-ar fi fost prototip, trăind ar fi putut să se regenereze.
Pe de altă parte, coerciția are limitele ei, mai ales când vorbim despre sfera aia extrem de alambicată de la 15 ani. Atunci se nasc și altfel de vise fix în timp ce idealurile copilăriei nu se epuizează. Combinația poate fi letală.
Mai ales dacă implicații au și imaginație, dacă își aparțin, dacă între timp nu-i racolează și înregimentează dictatura nemeritocrației.
Nu știu… poate bolșevicii au ucis-o pe Cornelia ca pe Labiș. Nu-i exclus, mai ales că fata se trăgea din nu știu ce intelectuali interbelici bucureșteni. E cert însă că pe Georgiana și Alexandra din Lupeni le-a ucis structura actuală securistoidală generalizată, în 2023, ce divinizează doar dialogul și meritocrația standardizate.
Prin urmare, treaba aia cu straaadaaaa pe care ai staaaaaaat ori bancaaaa pe careeeee am staaaaat de la Compactul nostru… legendar este extrem de frustrantă și azi (azi, adică-n pline #valori #parteneriatestrategice etc.), din moment ce SSR a pornit tocmai ca să Georgianele și Alexandrele să nu-și mai ia gâtul pe bandă rulantă din cauza scopurilor vreunui făurar de direcții potrivit Articolului, Volumului, Adunării Comitetului (în esență: fostul încă viu 0215). Prin fiecare piesă pe care o adăugăm în playlist vream în primul rând măcar să menținem orizonturi. Nu de alta, dar dacă imaginativii tot pleacă, atunci, dincolo de nașparlozenia în sine să vezi două puștoaice inteligente și demne aruncându-se de pe blocuri (fabrici dezafectate*), ținându-se de mână și privind spre nori pentru că ușile oricum nu se vor deschide niciodată-n timpul și spațiul lor, semn al ancorării în realitate (spre deosebire de conduita decidenților, formatorilor de opinie și amicilor), înseamnă că nici viitorul nu va proteja Georgianele și Alexandrele, că-n ritmul ăsta nu va mai rămâne dracului nimeni care încurajeze așa ceva.
Ele și-au luat gâtul, în jur fiind prea mulți vocali prolifici profesorași de matematică nervoși că fetele rezolvaseră bine ecuația, în felul lor, nu neapărat cum zice Articolul, Volumul, Instrucțiunea, nota informativă – azi emailul dat țățisto-protocolar dintr-un birou situat de altfel ușă-n ușă cu destinatarul, semn al muncii nu ca să se rezolve problema, ci ca să se declame, Mircea, că muncim -, Adunarea Comitetului. Însă Georgiana și Alexandra s-au dus nu doar captive șefuleților și directorașilor și implementatorilor de proiecte, ci și cu SSR prin preajmă.
un gând muzical 