Te las cu Cody!, mi-a zis mama acum un an pe 6 aprilie. Făcusem pentru ultima oară (sper!) drumul dinspre realitatea unui foarte bizar (azi) prototip egocentric și eram ofuscat rău de tot. Voiam doar să dorm, vorba Luanei de la Vedeta Familiei, până la startul Wrestlemania 39.
Și pentru că pe 2 aprilie, anul curent, Rob Kenius și-a concluzionat recentul articol – Dreptul celui mai puternic sau justificarea războiului – printr-un apel destul de visător la rațiunea pe care megalomanii cumva, fie doar și prin exemplele evidente ale istoriei, ar trebui s-o extazieze până nu e prea târziu (pentru noi toți – sau măcar pentru al de Georgiana și Alexandra din Lupeni), lăsarea aia cu Cody (Rhodes), din păcate, a fost un alt prilej pentru mama să mă nenorocească: căci, neiubind necondiționat Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului, neinsuflându-mi izbânda de tip SNSPA, mă târăsc mai ceva ca un Cody bătut în ploaie de nu știu ce Final Boss.
Dar și din fericire. Pentru că, deși nu-mi place deloc viața mea în România de azi, nici nu aș fi respirat normal tot zicând că-s fan Itachi punând capul pe pernă sub serenitatea securistoidală.
Or, în povestea lui Cody Rhodes de azi, din 6-7 aprilie 2024 adică, în terminarea poveștii lui autentice, iau parte (mai ales) trei figuri care, prin vasta coerciție a legii celui mai puternic, întotdeauna au crezut în superioritatea morală a rațiunii… fază zisă de Kant – filosoful referindu-se la menirea presei (mass-media în sens general prezent) -, pe care o sublinieză și numitul Rob Kenius în articolul amintit. Autonomia kantiană îmi pare și mie a fi foarte, foarte departe de metodologia Paznicilor cu atât mai guralivi cu cât tehnologia modernă le permite depășirea oricărei bariere de limbaj.
Dar The American Nightmare, anume Cody Rhodes, e prototipul superiorității morale a rațiunii. Doar că el nu și-ar fi terminat povestea, în ideea că o poveste terminată înainte de vreme e mai tristă decât una pur și simplu terminată, fără cele (cel puțin) trei personaje… îndrăznesc să spun: extrem de empatice. Empatice față de marele miracol al rasei noastre: rațiunea – prin urmare și față de dragostea autentică.
E o poveste, ok. Dar pe 6-7 aprilie 2024 a fost o poveste ce totuși a paralizat lumea mass-media în termenii audienței. Globale, nu doar americane.
Semn că cetățeanul de azi, dincolo de apetența pentru detașare, chiar dincolo de naturalul visător, viabil în orice eră, mai deține ceva: frustrarea cauzată de Articole, Volume și Adunări ale Comitetului de succes (Bloodline Rules) fără ca meritocrația să joace vreun rol palpabil; frustrarea cauzată de dreptul celui mai puternic fără ca acel puternic să ocupe funcția cu pricina pe baza meritocrației, precum Naruto, ci elogiu numai din cine știe ce comodităti potrivit Articolului, Volumului, Adunării Comitetului.
Însă pare că, cel puțin aici, totul va rămâne la stadiul de basm, în ciuda eforturilor analogice ale ălora care, culmea, din extrem de comercialul WWE, încearcă să le istorisească show de show săptămânal. Și de-aia probabil oameni care-și aparțin veritabil, precum Alexandra și Georgiana din Lupeni, nu găsesc altă liniște decât plecatul.
Și totul va rămâne la stadiul de basm pentru că intelectuali de tip Rob Kenius în definitiv nu fac altceva decât să apeleze disperat la rațiunea ălora care constant dau dovadă de psihopatie. E o contradicție ce le nobilează articolele, eseurile și, eventual, chiar doctoratele, dar care, în practică, după cum ne-au arătat Georgiana și Alexandra din Lupeni, sunt destul de inutile: comodul ajuns niciodată nu-și va depăși condiția de dragul agitației complexe și deci mai dificile. Deci că oameni cu imaginație, care-și aparțin, nu au cum să cunoască vreun cadru demn: n-au loc de reușiții ăștia. Da, și eu sper ca fustița aia mega scurtă și mega rebelă ajunsă cândva chiar și astfel de Siguranță Națională, meritocratic, să nu se mai drogheze acum cu gloria Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului, dar mă tem că doar Naruto a înmuiat personificarea urii – o poveste.
Nici măcar prezenții mimi nu cred că vor da seama, nici măcar icoanele astea comerciale!, meritocrației. Iar cum democrația (mai libertatea) este legată indisolubil de meritocrație, din moment ce meritocrația e încurajată şi protejată mult prea puțin, noi trăim complet în afara #valorilor. Totu-i perfect, tovarași stăpâni, totu-i perfect!! s-a betonat aici atât de tare prin toate aranjamentele încât pare imposibil un trai cât de cât zdravăn la cap. Desigur, în simulacrul ăsta numit democrație există ajustații care găsesc găselnițe prin care să-și justifice solemn josul în sus. Și atunci ceilalți, nu numai neputând sparge metodica baricadată ce favorizează şarlatania, ci și epuizați, pur și simplu pleacă.
Totuși, actorii ăia tocmai au fost altă tragere înapoi.
Îmi place să cred că mama nu m-a lăsat întâmplător cu Cody tocmai pe 6 aprilie anul trecut. Nu-mi place că Georgiana și Alexandra n-au apucat să-și pună Scutul și să vadă trupa Motionless in White cum ieri a însoțit-o pe Rhea Ripley.
My (mother) said when I was younger:
Hard times breed better men (better men!)
You took it all away, I give it all away
Can’t take my freedom
Here to change the game, a banner made of pain
You took my dreams, but not my name
You’ll follow me until the end
I am my kingdom!!!!!!
un gând muzical 