…iar dinspre opoziția intelectualilor nerăzboi și neînarmare vocali spicuim câteva sentințe gândite chiar azi:
Nici Rutte, nici Iohannis nu au copii. Indiferent care dintre cei doi dobitoci va ajunge să conducă NATO, felul în care va arăta viitorul nu va fi preocuparea lor, că oricum după ei nu mai rămâne nimeni de care să le pese.
Deci, trebuie neapărat să ai copii ca să te preocupe viitorul – doar propriile progenituri duc la păsarea de după.
Păi cu asemenea opoziție intelectuală nu e de mirare că psihopații pro-înarmare și pro-război înfloresc teribil.
Când te prezinți cetățeanului cu asemenea sofisme grotești, nu ai cum să te aștepți la alt univers decât cel prezent unde lipsa de dialog autentic e normă. Căci aberațiile conving ele cât conving până nu mai au cum să convingă din moment ce-s aberații.
Astfel, revolta cetățenească la care se așteaptă intelectualul ce tocmai a gândit sentința citată (și care intelectual, printre altele, declamă des că într-o lume mai bună ar fi profesor de filosofie) nu prea are cum să capete substanță din moment ce peștele e atât de împuțit încă de la cap.
Prin urmare, elitele astea fiind atât de tembele, e firesc că scările de valori atât de cu josul în sus au forță teribilă, au profit, nu duc grija zilei de mâine, nici prin cap nu le trece să se arunce de pe vreo fabrică dezafectată din Lupeni pentru că meritocrația e luată secundă de secundă la mișto.
Cine să-i conteste pe psihopați? Sofiștii ăștia? Evident, n-au credibilitate. Astfel că terenul devine din ce în ce mai fertil pentru ca psihopatia și visele spulberate să fie dorite dacă aduc profit: potrivit Articolului, Volumului, Paginii, #Adunării Comitetului.
Toți tâmpiții și noi între ei.
Schimbăm acum un pic foaia muzicală pentru că după mai bine de 20 de ani de One Piece în care intelectualul misterios VegaPunk a tot dictat destine datorită înzestrărilor sale, în sfârșit am aflat zilele trecute despre cine era vorba în propoziția sus-pusă: o fată care s-a băgat în Guvernul Lumii din poveste – cu tot cu zâmbetul ei ce aduce mai degrabă a dorința de viață pe care o propune îndeobște frenetic numitul, aproape evident, Joyboy, decât cu vreun dezechilibru.
Iar melodia pe care am ales-o acum nu e parte oficială din OP, ci este sentimentul cetățenesc pe care cetățeanul Mathias Fritsche, un oarecare compozitor german de pe Youtube, cică l-a avut în clipa când s-au pus cap la cap piesele din respectivul puzzle pukist secular, totul culminând cu alegerea fetei (intelectuale) de a prețui și oamenii care-și aparțin.
un gând muzical 