Există de ceva vreme prin scrierile muzicale o modă cu iz de brevitate. Prin urmare, poate că avea dreptate și acel Youtube-er care zicea că-i cel mai șmecher ascultător din istorie pentru că el își pune căștile la care se aud doar grohăiturile umanoizilor din Neanderthal.
Desigur, ne referim mai degrabă la scrierile autohtone. Unde, dacă s-a nimerit să pui mâna pe nu știu ce album xzecist, citim îndeobște puneri imediate de cruci. Cred că se petrece tâmpenia asta funeraro-antropologică doar pentru că dă bine pe aici să faci pe sociologul muzical când lipsa de informații/lipsa de educație oferă o oarecare garanție a expunerii unui adevăr absolut – adevăr egocentristic, poate chiar psihopupu.
Asta-n condițiile-n care s-au compus foarte recent treburi de tip Wilderun ori Earthside. Chiar și extrem de revigorantul Babymetal. Etc. Etc. Deci, că mortuarul scriitorilor de muzică la care facem referire se justifică atât timp cât acceptăm cel mult șmechereala comodă.
De asemenea, dă bine să vină luna noiembrie și să difuzezi pompos Guns – November Rain. E configuraționistă treabă în urechile celor cu mari lacune… sau pur și simplu în urechile tinerilor care prin excelență de-abia se dezvoltă. Analogiile via strict denominație sunt de asemenea foarte comode. Dar de necontestat potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului.
Doar că psihologia cu pricina, oricât ar fi ea și de muzicală, deci cu pretenții visătoare, fie și detaliată pe la postul public de radio, cade-n ridicol imediat când se dorește îmbogățirea culturii generale.
Căci, mai îmbogățită cunoașterea, se descoperă că o piesă (genială!) precum Victim of Changes e, da, fabuloasă, doar că ea nu-i tocmai TOTUL (după cum decretau cândva sacrosancții ), ci că există și Painkiller.
Or, tinerii noștri cred că merită mult mai mult, nu doar sentințe rezumate ce vin din băftălăul de a fi cu un pas înaintea altora. Painkiller e o stare de spirit, Sad Wings of Destiny oarecum alta. Excluderea uneia pe baza celeilalte e o bizarerie care dă bine reportându-ne la sofismul grohăiturilor doctorale atemporale.
Doar că dă bine doar în oglinda autorului! Nicidecum în scopul pe care de altfel literații pretind la fel de pompos că-l încurajează: deschiderea orizonturilor.
Scriitorii noștri muzicali, de obicei, pe cât declamă că vor să lărgească gnoseologia, pe atât de mult se încăpățânează să facă paradă de cunoașterea lor, cumva și ea de înțeles din moment ce România niciodată nu s-a bazat pe bune pe meritocrație, ostentație ce nu doar că îndepărtează cetățeanul chipurile vizat, dar îl și pune-n ipostaza tâmpită de a-i plăcea un singur fel de mâncare.
Judas Priest a lansat zilele trecute un nou album.
Disc ce a depășit destule borne. Spre exemplu, cică astfel a devenit singura trupă heavy metal care lansează ceva nou raportat la punctul inițial ce se duce-n urmă cu 50 de ani.
Realizarea însă nu mă dă deloc pe spate în sine. Ba dimpotrivă. Rob Halford, care oricum și-a pierdut vocea după Resurrection (2000), e de apreciat că a avut grijă de el. Ca om. E de apreciat că a ajuns până în 2024 cât să mai cânte ceva nou, în ciuda tentațiilor de rock star.
Doar că dacă acel nou nu spune nimic, ba chiar e foarte epigonal, obosit, de parcă Priest ar încerca să copieze Priest, nu văd de ce aș avea orgasm, oricât de mult mi-ar fi marcat viața trupeții ăștia.
Ascultând recentul album mi-a venit să zic: Victim of Changes! Doar că am speranța că problema nu stă atât de mult în anii muzicienilor, cât în incapacitatea lor de a ieși (mai nou lol) dintr-o zonă de confort ce se bazeză pe sound-ul binecunoscut.
În cazul Painkiller, deși apărut la tocmai 14 de ani după SAD…, lucrurile stăteau cu totul altfel. Chiar era mai altceva!
Deci, de data asta aș zice VoC ce are și-un fond, nu doar o formă.
Totuși, o idee care a inovat – sau care măcar a încercat să pluseze semnificativ-, precum a fost aia de pe Sad…, rămâne punct de reper.
Animeul Dragon Ball, de exemplu, e un punct de reper important pentru ce-a de-a 9-a artă. Cu toate că și acolo se reluau mitologii bătătorite, metodica era mai apropiată de încercarea unui Painkiller în raport cu Sad decât Priest-ul mileniului curent.
Autorul DB a murit ieri. Akira Toriyama cred că a lăsat în spate mai ales ideea că o idee nu-i deloc categorică atât timp cât de pe urma ei se pot scrie ramificații peste ramificații, diviziuni ce în definitiv ne fac și ele viața mai bună.
Că să mă raportez la dragonii din nu știu ce mitologie asiatică de acum 4000 de ani și atât… să decretez că dragonii și-au dat atunci obsteșcul sfârșit… mie mi s-ar părea aiurea, incomplet. Nu de alta, dar Hiei, Natsu, Irene, Erza, Zoro, Saber, Nezuko etc. sunt prelungirile plusului pe care l-a îndrăznit Akira Toriyama.
Scriitorii noștri muzicali sunt foarte bine pregătiți. Îndeplinesc toate cerințele potrivit Articolului, Volumului, Adunării Comitetului. Doar că sute, chiar mii de artiști, continuă să facă artă. Majoritatea, da, sunt c/p, dar lucrurile nu se rezumă mereu la ideea inițială.
Teribilismul sentințelor e o caracteristică de bază a snobului. Sau… nu neapărat a snobului (în cazurile noastre) clasic, cât a educației ce nu pornește de la o convingere autentică în deschiderea orizonturilor, cât în excitarea căcatului din curtea proprie, fie el și nediareios. Iar cât timp King Crimson şi-a început marele drum printr-un manifest contra nebuniei din Vietnam şi cât timp tot găsim piese noi ce reclamă viață, chiar nu văd de ce am cânta prohoduri: Sky Sound Radio :))
Imaginea din atent face parte din scenografia pe care ultrașii PSG au afișat-o recent lumii cu ocazia unui duel avut cu marea rivală Olympique de Marseille. Este vorba în prim-plan despre un important personaj din seria Dragon Ball. Or, dacă Toriyama alegea să grohăie doar după despremorținumaidebine cât mai îndepărtați în timp, atunci nu cred că asistam la scena asta modernă foarte, foarte interesantă.
she will ride there with me
She’s the queen of her kind
un gând muzical 