Presupunând că există cineva care pe bune a încercat, dar care n-a putut să se aline cu #like-uri – și care nici nu vrea s-o dea-n hermetism -, noul album al francezilor de la Onlap e foarte nimerit: un Nevermind ce nu implică atât pseudolitote (că atât încape-n căsuța Facebook minus obositorul more…), cât sugerează dorința tautologică lol de a trăi.
Pe de altă parte, piesa care dă numele acestui album s-ar putea să-i întristeze și mai mult pe ăia care pe bune au încercat. Căci, în definitiv, cele mai mari șanse sunt ca zâmbetul fetei aka sictirismul în regim avântat de tip Daniel Collins din imaginea aleasă de către rușii de la RGN să-i vizeze doar pe sfinți.
Adică, da, însăși mulțimea poate încerca să-și aparțină până la capăt, dar asta nu înseamnă că e și mașinal fericită.
Dar nici nu înseamnă că depresia fertilizează neapărat în dezamăgire. La urmei urmei, noi, precum, Roronoa Zoro via Kuina, am încercat s-o distrăm pe Cornelia, ba chiar puneam bombonici pe lângă poza ei bercenară-n sepie.
N-am reușit – și așa începusem s-o virăm către I made prayers in vain. Dar, iată!, încă tastăm pe internet, ascultăm muzică, iar băieții de la Onlap cântă. Cornelia e doar în sepia optzecistă precum erau calcanii împăiați care se vindeau prin Oborul pre-neoliberal, fără a se exclude gândul că era mega drăguță.
Așadar, ce am apreciat mai mult la trupa asta decât în general o fac ascultând alternativi post-grunge cu miros de refren power metal este ancorarea într-o realitate respirabilă. Fără a se crede mai interesanți sau mai importanți decât alții, fără a face clasamentele durerii, oooooo, staaai săăăă veeezi ce aaaam păăăățiiiit! EUUUUU!, francezii spun ce putem spune cam noi toți, conștientizând totodată că respiră. Aici joacă un rol important și apogeul sonor flamboaiant. Relația muzică-vers e indispensabilă în subgenul cu pricina, cel puțin atunci cănd se intercalează elemente punk și metal lol.
Ansamblul Nevermind nu cred că fardează puticiunea pe care unii o trăiesc în diverse interpretări, fiind foarte atent la viața de zi cu zi, exprimându-se mai degrabă clasificator, deși fonetica Chester poate divaga. Muzicienii noștri nu vizează dramele teribile, ci, datorită unui catch my breath, amintesc majorității că e ridicol să egalizezi boala minorității cât timp încă se mai poate agățarea de ceva. Pe scurt, cum, dracului, să dai like lamentului unei menopauzate părăsite de cordaci cât timp prin preajmă au murit adolescente ce astfel n-au mai putut să afle nici măcar ce-i aia menopauză.
Iar expresivitatea războinicei-demiurgice pe loc repaus, aflată în fața unui stâlp ce stă să se prăbușească, aleasa rușilor de la RGN în povestea noastră, nu schimbă certitudinea cotului rigid și faultat cu care fata vrea totuși să mai dea din sabie ca să nu devină totul tezist (întregul e destul de provocator în tabloul ăsta distopic), ba dimpotrivă, mi se pare că potențează talia ei colosală.
Notă: poate hitul anului până acum. Cert e că știm imnul din septembrie 2023 la Sky Sound Radio.
un gând muzical 