We were here…
…dă tonul, alături de clapele romantice ale lui Holopainen, piesei Alpenglow corelată operei literare Walden semnată de filosoful existențialist Henry David Thoreau. Alpenglow: fenomen atmosferic (îndeobște montan) de-o coloratură roșiatică formidabilă ce (ne) apare (fix) la răsărit sau la apus. Nu știu din astea vedetele de siguranță națională (meteo) Alina Șerban, Oana Catrina sau Constanța Vâlciu. Dar să dramatizăm mai mult decât e cazul:
Building a Walden of our own
Walden este lacul pe lângă care Thoreau s-a retras, scârbit fiind de societate, pentru a-și trăi (mai) liber o existență aflată, privind restrospectiv, la granița dintre Rousseau, Cioran, Nietzsche și Rawls. De acolo, din pădurile din Massachusetts, Thoreau a scris (și) o carte pe care Washington Post o descria: respingerea hotărâtă a convenționalismului ce îi atrage în mod special pe acei tineri care încă nu și-au găsit locul și își caută independența. Maximele sale transcendentale îi încurajează pe cei care se luptă să înțeleagă ordinea opresivă a lumii, fiindcă le permite să-și imagineze că ei se află deasupra acestora. Iar Ralph Waldo Emerson, mentorul lui Thoreau, descria opera Walden drept: un loc unde se discută despre ipocrizia societății și moralitate, despre cum se poate trăi muncind puțin, dar cu cap, despre libertate și sensul vieții.
Este și opera literară ce-a stat la baza albumului Nightwish – Endless Forms Most Beautiful, întâiul cu excepționala vocalistă Floor Jansen în prim-planul găștii finlandeze, de pe care am extras acum melodia Alpenglow.
Tragedia menționată vine, pentru noi, și din povestea celor două fete din Lupeni care la finele anului 2023 s-au sinucis aruncându-se-n gol de așa manieră încât puteau privi spre spectacolul norilor (ipoteză lansată tare de criminaliștii desemnați), în prealabil consultând muzica, după cum ne-au parvenit ultimele lor gânduri scrise pe bilețelele de adio, același tablou în care de altfel se justifică în sine și optica Alpenglow.
Ele și-au creat propriul Walden în acea zi printre hârtoapele și fabricile dezafectate hunedorene, elemente departe de comoditatea celor care de la căldurică tastează cât de minunate sunt parteneriatele strategice: determinarea calculată ce se dă în vileag și-n opera lui Thoreau. A fost un eveniment magnific în istoria contemporană a României ce dă seama unei manifestări sinistre de baștină, anume cel mai mare exod pe timp de pace din lume, plecări exprimate tare, chiar la scală globală: cadența națională.
Ele, spre deosebire de alte adolescente, derapaj Dragomir ar scrie Digi 24 sau Antena 3 CNN, n-au ales calea Epstein – în pronunție corectă A(E)P Ștain, nu Epștiiiiiiiiiiiin; fardarea unui evreu doar pentru că e evreu duce pe fond la același sofism binecunoscut. Cale care, deh, e incorect politic s-o remarci în subiect, e incorect politic să spui că niște unele, indiferent de vârstă, Simina lui Eliade fiind azi parcă mai autentică decât oricând, s-au trezit victime inocente și neprihănite atunci când robinetul evreului în cauză s-a răsucit monetar strâmb, n-a fost la îndemână fetelor care își vopseau părul a la Todoroki cu mult înaintea vremurilor uitatului de soartă Hunedoara. Fetele alea din Uricani/Lupeni și-au creat Waldenul lor. A fost un Walden scârbit cum numai autori precum Thoreau pot verbaliza.
Nightwish a extras atât drama aia din Walden, cât și dansul verbalizării, bucuria aparținerii. Și a manifestat-o, cu limitele trupei de rigoare, în discul amintit. Pe mine Alpenglow (și Endless…) m-a făcut să-mi desenez unghiile cu ojă neagră a la clăparul Holopainen, dar și să citesc cartea asta care se află stingheră prin bibliotecile noastre la prețul derizoriu de vreo 25 de lei – comparativ cu maculaturi la suprapreț de tip Radu Paraschivescu.
Walden, cartea, deschide orizonturi. Nightwish la fel. Desigur că ambele instrumente sunt destul de inconfortabile, necesită o minimă analiză pe text, de unde probabil și eludarea lor din play-listul intelectualilor de vază, segment unde dăinuie cultul lui mură-n gură și spectacolul medaliilor date doar între niște unii. Dar sunt și o supapă pe care tinerii sunt convins că ar îndrăgi-o dacă ar afla mai existențialist de ea, dacă ar asimila-o dincolo de corectitudinea politică, rigiditatea socială și de plictiseala ecusoanelor-cadru.
Apropo de tineri și de cărți. Veneam ieri de la săptămânala ședință de alcoolici anonimi (lol). Autobuzul 73. Cel care leagă cartierul Berceni de centru. La Piața Sudului se urcă 3 puștoaice pe care Epstein cu siguranță le-ar fi refuzat trialului cu pricina: finuțe, cu o carte în mână. Nu știu dacă citeau porcării sau citeau Cel Mai Iubit Dintre Pământeni sau vreo analiză Gabriel Văcăriu, dar păreau complet decupate de statisticile ce spun că românul, în Europa, e pe ultimul loc (și) la capitolul carte citită per cap de locuitor. Bă, 3!!! Deodată!!! Sigur, Walden nu este o carte de autobuz, dar imaginea m-a făcut să sper că măcar nu se sar etape firești.
Și pentru scene de tipul ăsta am făcut Sky Sound Radio, precum metodele educaționale finlandeze considerate vârful planetar în domeniu, metode experimentale dinamice de altfel adoptate de Thoreau încă din zorii anilor 1800, desigur, condiționați de inspirația, curajul și aparținerea artiștilor atrași în horă. Se pare că tipele alea din autobuz, vorba altui moment Nightwish/Thoreau: Every child worthy of a better tale. Că de culți cu clișee și acuze comode-n gură e sătulă societatea, mai ales societatea tinerilor.
Feeling Better!!!???, vorba lui Floor la finele piesei de față 😀
O ultimă mențiune. Concertul de față s-a exprimat și-n România ca parte a turneului Endless… din 2015-2016. A venit aici la scurt timp după momentul Colectiv. Iar unele dintre elitele presei noastre, spre exemplu Cristian Geambașu, se declarau, în prostia lor cancanistă, dezămăgiți de faptul că Nightwish, pe tărâm bucureștean, n-a făcut mai mult tămbălău pe seama tragediei la clipa cântului. Omițând că Holopainen și Hietala s-au dus, în preambulul concretului, prin spitalele din România, vizitând supraviețuitorii nenorocirii – fără vâlvă, fără presă după ei ca Gigi Becali. Ei, membrii Nightwish, au preferat faptele în locul vorbelor stridente de tip GSP/Digi Sport. S-a aflat de vizita aia a lor pentru că nu știu cine din nu știu ce spital i-a pozat pe muzicieni și astfel s-a răspândit momentul imortalizat pe vreun Facebook. Se tot așteaptă ăștia, Geambașu-style, să, oh, cultură, însă nu se poate cultură curată cât timp se inoculează importanța formelor fără fond. Nightwish, prin acest album și turneu, a pus, precum Thoreau, punctul pe i, fără a apela la proverbele și zicătorile comode ale tovarășului Ovidiu Ioanițoaia. Poate și de asta Nightwish umple stadioane, trece testul timpului, în timp ce pe Geambașu și Andrei Partoș îi mai vizitează doar câțiva steliști care cred că-n 1986 a fost vreo performanță majoră dincolo de Perestroika lui Gorbaciov.
And become the music, one with alpenglow
un gând muzical 