Îmi amintesc că pe la finele anilor 90, printre puținele canale internautice din vremea aia, bazate îndeobște pe șah-online (Caissa etc.), era interzis să tastezi anumite cuvinte, lust fiind unul dintre ele. Lust, în română, s-ar traduce drept poftă – conotație chipurile sexuală; de unde probabil și temerile respectivelor platforme – de la începuturile comerciale parcă subjugate de fenomenul politically correct.
Lust mai are câteva sinonime care duc cu gândul la anumite situații: urge, desire ori yearning.
Give in, give in for my touch
For my taste, for my lust
… e un vers din Ever Dream, probabil cea mai emoționantă piesă Nightwish (alături de Nemo și The Poet and the Pendulum).
Revizitând acum, la aproape senectute, istoria Nightwish, tind să cred că succesul acestei trupe, dincolo de accesibilitatea operă-metal, fusiune la acea vreme (1997-2004) destul de exotică în ciuda struțo-cămilei de tip Andrea Bocelli, stă și-n credibilitatea versurilor. La urma urmei, cu toții avem fie scheleți în dulap, fie măcar vise neîmplinite, fie momente analogice, specifice rasei noastre, pe care le-am dori dezvoltate.
Pentru tinerii de la vremea respectivă, Nightwish a fost o formă de a exprima sincer anumite sentimente, lust etern viabil, doar că atunci cu atât mai persuasiv cu cât era dublat de o muzică – artă ce-a fascinat întotdeauna cel mai mult, inclusiv pe filosofi – cel puțin interesantă.
Pe mine Nightwish m-a făcut mereu să mă simt ca un Holopainen în spatele clapelor. Keyboard warriorul din mine mereu și-a găsit scutul în spatele degetelor mișcânde + trăirilor euforice de tip Holopainen. Și cred că senzația a încercat pe mulți alții din generațiile mele, din toate colțurile lumii (vorba imbecililor din presa noastră care nu țin cont de faptul că planeta Pământ e în formă de elipsă), de unde și succesul uluitor în ciuda unei muzici pe alocuri cu pretenții elitiste.
Dar elitismul Nightwish a vrut, poate involuntar, să dea seama sentimentelor pe care cu toții le trăim zi de zi. De cele mai multe ori a eșuat, însă a și prins datorită unor momente pe care unii din FM le-ar numi (pe bună dreptate) drept HIT.
Nu albumele Nightwish impresionează, ci anumite decupații, hit-urile. Ever Dream e un exemplu.
Și apropo de ED, compoziție parte din albumul Century Child, trebuie să remarcăm cu ocazia asta și celălalt moment captivat de pe discul menționat, anume Phantom of the Opera. Dar să nu remarcăm rece, descriptiv, ca la metalfan.ro, ci să aducem în discuție clipa când pe ultimul DVD cu Tarja la voce, concertul End of an Era, două puștoaice pur și simplu izbucnesc în plâns la primele acorduri de pe Phantom…: rareori îți e dat în viața asta să vezi asemenea minunăție.
Că ne place sau nu, Nightwish a marcat cel puțin o generație. Prin generație mă refer la apetența unei mici majorități.
Eu, ca probabil ramificat din acele timpuri, când mă duc la cripta muzei Unicronelia SSR, fredonez instinctiv Ever felt away without me/My love, it lies so deep.
Și Just once that all I need!, din studiourile Finnvox din Helsinki până pe străduța mea.
Știu că ea nu-mi va răspunde vreodată, știu că ea nu va simți concomitent cu mine și/sau cu ceilalți, dar nici nu pot să nu îi apreciez fotografia mortuară de-o penetrare fantastică. Iar rândurile precedente nu cadrează cu corectitudinea politică din vremurile mele, vremurile Catedralei Neamului vs. vremurile stridentului laic, însă își găsesc un echivalent tare în anumite piese Nighwish, printre care Ever Dream: leitmotivul esențial al succesului global Nighwish. Aș vrea măcar s-o întreb ce mai face, ba chiar aș vrea să-i dau la o parte șuvițele alea formidabile imortalizate pe fotografia mortuară, dar nu pot: sentimente pe care o piesă ca Ever Dream le relevă-n miez.
Atașez în final două variante Ever Dream, prima din ultimul concert Nightwish cu Tarja în prim-plan, a doua cu dorința lui Holopainen de nu se termina chiar totul, anume versiunea cu Floor Jansen.
un gând muzical 