M-am gândit de multe ori cum ar fi fost să trăiesc-viu în 1970, la aproximativ un an după lansarea excepționalului album In the Court of the Crimson King. Iar în una dintre imaginații m-am proiectat bălind după o prelungire, după o poveste mereu spusă ca-n metaforicul tren al psihoterapeuților. Gândul meu n-a fost evident original, discul următor King Crimson, In the Wake of Poseidon, fiind de-a dreptul epigon. Dar, vorba domnului Ioan Cora: Obiectiv vorbind, se simte o acuta criza de inspiratie ce ma face sa spun ca Poseidon-ul este o clona nereusita a primului album. Dar e ceva ce m-a fermecat dintotdeauna.
Fermecat dintotdeauna…
Zilele astea am descoperit (mulțumită AI) animeul Flame of Recca. Deși credeam că-s cel mai mare fan Yu Yu Hakusho cu putință, până deunăzi n-am știut de cealaltă ecranizare a lui Noriyuki Abe, exceptând aici voluntar momentul Hunter X Hunter din motive de epigonism atotal, anume Flame of Recca.
Într-un Dark Tournament ca-n YYH m-am proiectat mai mereu, cum de altfel cu toții o facem zilnic, raportându-ne la ce instrumente cunoaștem. Senzația (AOR lol) pe care o conferă Urameshi Team mi-a fost de mai bine de 20 de ani o supapă intransigentă.
Flame of Recca este epigon YYH. Dar cât de fermecătoare mi se pare ideea de unitate anti-unitățile securistoidale!
Astfel, FoR îmi place foarte mult chiar dacă variază pe aceeași temă. Personajul Fuko Kirisawa, de exemplu, este întrucâtva alonja analitică a lui Kurama + însuflețirea de tip Botan, cu diferențele și deferențele de tip Epitaph vs. Cadence and Cascade.
Revenind la recenziile lui Ioan Cora de la începutul anilor 2000: Imi aduc aminte ca la fiecare chef luam cu mine caseta potrivita exact la Epitaph. Era singura data cand dansam. Dar ceea ce faceam nu se putea numi dans….era o plutire ..era, poate, singurul moment cu adevarat magic din respectiva seara. Era ca si cum ai fi facut dragoste prin intermediul sunetelor.
Vs.
Chiar si cea mai lenta piesa – Cadence and Cascade – iti induce o stare de liniste uimitoare.
Apariția lui Fuko în viața mea e și-o dorință firească de a manipula dragostea, multe dintre cadrele cu ea fiind de foarte jos în sus, dar e și o liniște venită din evidența că și alți oameni nu pun prețul complet pe interesul poartă fesul, fata din Recca Team încercând constant mai întâi să-și aparțină.
Și mă gândesc cum ar fi fost să ascult în 1969 o piesă precum Epitaph. Mi-aș fi dorit o continuare!, o ceva! pe calapodul cu pricina. Și mi s-ar fi dat Cadence and Cascade.
Da, CaC poate nu are magia Epitafului la prima vedere, dar are totuși o magie: Spend us too/We only serve for you – refrenul CaC mă face, prin (epigonul) Fuko ce înfruntă fel de fel de elite sociale într-un șantagist Dark Tournament de Underground, să-mi doresc tocmai primordialul, adică să ajung s-o cunosc mai bine pe fata din Recca Team… Epitaph…
un gând muzical 