Multe publicații muzicale au fost acuzate că n-au trecut recentul album Mostly Autumn în topul pe 2025. Inclusiv noi am primit pe e-mail mustrări că am omis SeaWater când am făcut clasamentul anului trecut. Da, dacă fiecare piesă de pe SeaWater ar fi fost la fel de captivantă precum Future is a Child, atunci lucrurile ar fi stat altfel. Bănuiesc că și pentru alții lucrurile ar fi stat altfel dacă magia nu s-ar fi limitat la o singură piesă. Un album e judecat în totalitatea sa, nicidecum prin o singură fază, oricât de minunată ar fi – nu suntem cu toții ahtiați după porcăriile premii Grammy.
Iar Future is a Child e o fază grozavă! Cred că dă seama muzicii MA, sonoritate ajunsă anul trecut la al 15-lea album de studio. Olivia, una dintre cele mai mișto vocaliste din istoria muzicii, parcă își dă toată existența în I wanna see it through your eyes/I wanna hold you when it hurts.
Problema e că SeaWaters se rezumă la acest moment notabil, de unde și absența sa din ierarhiile menționate.
Future is a Child însă este material de top 10 Song Contest! Na, l-am ales ca imn SSR pe februarie! Mă gândesc și că viitorul, așa cum este el proiectat acum prin tehnologia modernă, are, având elemente foarte noi, dilemele și nedumeririle sale, precum avea și televizorul atunci când a apărut în universul nostru – de supraviețuit am supraviețuit, mai cu silă, dar totuși am supraviețuit.
Azi, unele vedete de TV fac aproape zilnic apologia trecutului, ridicând în slăvi metodele bătătorite.
E deranjant cum replica intelectualilor # la starea de fapt actuală se manifestă prin ce tocmai ei ezită pe formă să îmbrățișeze: Facebook, TV etc. Întrebarea firească privind situațiunea ar fi: de ce te exprimi în locuri pe care de altfel le blamezi cu fiecare propoziție? Dar despre bizarerie vom detalia altădată.
Glorificând însă restricția, unicul răspuns pe care aceștia îl au la îndemână, intelectualii # nu fac altceva decât să ofere concluzii comode la neajunsul (cadrul) pe care l-au creat tinerilor. Nu Facebook în sine e o damnație, ci felul în care e el folosit. Până și tovarășul Cătălin Predoiu și-a dat seama de asta: De principiu, nu sunt pentru interdicții. Chiar și în materia accesului minorilor sub o anumită vârstă la conținut online. Nu rezolvă problema de fond: codul moral educat.
Pe Facebook, pe orice altă platformă de socializare, poți afla chestii minunate, chestii care să fie bune în palpabil. Dar ce vină au tinerii că securiștii și incompetenții și nemernicii și-au găsit o nouă jucărie? Niciuna!
Sigur că există și mult borhot. Dar neghina e omniprezentă de când lumea. Nu e nimic specific vremurilor actuale. Trebuie să ai abilitatea de a jongla printre imbecilități, iar competențele de interpretare sunt rezultanta unui sistem de educație sănătos, nicidecum ascunsul mizeriei sub preșul interdicției. Pe rețelele astea de exemplu poți şi citi pe seama autonomiei kantiene, poți interacționa energic pe seama scrierilor filosofului german, poți, la urma urmei, da seama caracteristicilor care ne diferențiează în univers. Totul – fără să-ți dai jumătate din salariu pe nu știu ce exemplar plat de la Humanitas care vinde foi la suprapreț; sau să te deplasezi, să-ți pierzi minute din viață, la un colocviu unde n-ai nicio garanție că nu se bat câmpii. Asta așa, apropo de arguția psihiatrului-patriei Gabriel Diaconu privind cititul.
Privind actual, nu putem să nu ne întrebăm la ce a folosit cititul de tip Gabriel Diaconu. Țara noastră și lumea noastră sunt infecte, nemeritocrație la tot pasul, războaie și atrocități la tot pasul. De ce ar fi mai rea lumea lui Facebook decât lumea lui Ionel Teodoreanu? De ce ar fi mai rea lumea lui Kirito și Asuna decât ce vedem împrejur? Cert e că ne-am lămurit că Ioan Slavici răsfoit din doască-n doască la lumina lumânării n-a dus în definitiv la mare scofală: analfabetism la tot pasul, nemeritocrație la tot pasul.
De ce să nu-i lăsăm pe tineri să încerce și altceva? Căci cu metodica noastră citindo-bătrânească ne-am lămurit… Spre exemplu, ca să ne limităm la psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, la ce i-au folosit toate lecturile alea pompoase dacă în definitv a ajuns doar un sclavete PSD care își șterge scrierile în funcție de interesele incompetenților (dovediți) Sorin Grindeanu și Raed Arafat.
Apropo de tovarășul Arafat, acest Papa autohton medicinal care cândva avea pe formă de toate, pe fond nimic, mai nou plusează zilnic pentru interdicții și limitări, cerând imperativ Parlamentului să creeze un cadru legislativ care să le taie macaroana tinerilor.
Or, restricția WWW (lol) mai atrage și alte substratruri: imposibilitatea de a te exprima (dacă n-ai X vârstă). Căci limitările cu pricina vin la pachet cu scoci pe gură. Încă o dată se dovedește fabuloasă acțiunea fetelor alea din Lupeni. Intelectualii noștri vizibili, de exemplu Liiceanu, Pleșu sau Cristian Tudor Popescu, s-au șocat în momentul în care au descoperit, datorită lărgirii internetului, că nu toată lumea se închină la orice elucubrație de-a lor. Grozav!
Așa și prezentul: elitele care își doresc restricții parcă o fac mai degrabă din dorința de a nu a mai vedea și alte păreri decât ale lor. Cu atât mai mult cu cât deferența vine dintr-o altă generație, generație pe care ei n-o mai pot apuca nicidecum. Gelozie detected!, psihologic vorbind (lol), că tot e la modă nu știu ce sesizare ASPPR (Asociația Spitalelor Publice de Psihiatrie) trimisă Comisiei Drepturilor Omului din Parlament.
În orice caz, Olivia pe Future is a Child e un soi de Mitsuri din Demon Slayer: alături de tinerii care văd și altceva în afara dumnezeirii anacronice.
Problema de fond, cum suprinzător de coerent remarca milițianul Predoiu, nu e la ce văd tinerii cât e la ce a produs cadrul dinaintea tinerilor. Trimițându-i forțat pe tineri să citească vreun căcat comunistoid de Mihail Sadoveanu (programa de BAC lol) în locul postărilor de pe Facebook nu va duce în definitiv decât la aceeași lume de căcat pe care o avem azi – o lume plină de puroi făurită de cei care au citit cărți peste cărți, o lume pentru care nu tinerii sunt de vină că n-au firesc cum să fie.
Sunt texte excelente postate pe rețelele de socializare, postări care, dacă ar fi să se îndeplinească dorințele inchizitorului Raed Arafat, ar rămâne departe de ochii tinerilor. Tineri care altfel n-ar avea ceva mai bun de făcut decât să-și piardă tinerețea cu prostiile care se predau la liceu. Evident, prostii care doar îi îndepărtează de lectura mișto, de unde și cel mai scăzut volum de carte per locuitor din Uniunea Europeană, statistică absolut dramatică pentru care, nici de data asta, tinerii români nu sunt vinovați.
Aș înțelege dacă alternativa ar fi îndreptatul spre un dinamism moral (în detrimentul datului cu deget pe Tik Tok), însă starea de fapt concretă nu le oferă tinerilor un cadru interesant pentru a se dezvolta. Toate statisticile importante sunt azi în defavoarea României, de la calitatea muzicii pe care o ascultă marea masă până la cărțile care cel mult zac în bibliotecile făurite de mobila de unică folosință de la IKEA, factori sădiți cu mult înainte chiar și de apariția internetului în formă comercială.
Știu că e dandy s-o dai șoptit șmecherește ca la Radio România Cultural, povestind de câte, oh, cărți ai citit și cât de, oh, ai fost marcat de cărțile pe care le-ai citit și câte, oh, premii și ecusoane ți-au adus oh-urile alea, dar tinerii sunt complet decuplați de la oh-uri. Din fericire. Spiritul critic al tinerilor cred că este foarte subestimat. Sau, în orice caz, nu este încurajat limitându-le aripile vremii. Ce să vezi? Asta e era internetului. Adaptarea, ca în orice altă eră, naște sacrificii. Faptul că ceva nu merge cum am visa să meargă nu își găsește nicidecum un răspuns viabil în restricționari și buline roșii pompate strident în ochii tinerilor, cu atât mai mult cu cât nu avem de-a face cu un rău absolut (internetul). Mai mișto ar fi ca tovarășul Arafat și Ku Klux Klanul lui să vină cu o propunere prin care sănătatea mintală a tinerilor să fie puternică, gândirea lor critică să fie încurajată, de unde, firesc, și apariția abilităților de a discerne printre tâmpenii.
un gând muzical 