Potrivit revistei The Prog Mind, acest single este piesa anului 2025. Și într-o încercare destul de lapidară, cronicarii cu pricina încearcă să-și justifice cumva alegerea (printre faze foarte notabile de tip Primrose Path, Remina, Paradise Lost sau Flaming Row) începând de la ideea dulceagă a fanboy-ului care justifică bucuria fără prea multe explicații, deși lapidarul de față denotă tocmai motivarea pe fond. Demersul TPM pare în definitiv a fi un soi de manifest contrar pretențiilor obiective când vine vorba de artă, fără însă a minimaliza importanța teoretică, ci corelând (probabil) importanța unui sunet sau semnificația unei imagini cu viața cetățeanului de zi cu zi, rațiunea pentru care de altfel există încă interes muzical.
Iar mie mi-a plăcut trădarea-pe-jumătate-recunoscută de tip TPM privind ultima compoziție semnată Evergrey pentru că, deși analiștii menționați încearcă s-o ardă și elitist – că, deh, există o crâncenă corectitudine politică atunci când se analizează subgenul progressive -, totuși nici nu eschivează sentimentele pământene, citindu-se printre rânduri o analogie pe care fiecare dintre noi o întâlnim prin viața asta predispusă la căcat: spitale, situații limită, frustrări, revolte făță de însăși condiția umană.
Cred că TPM n-ar fi ales piesa asta drept laureat pe 2025 dacă Oxygen! n-ar fi beneficiat de un videoclip marca a-ha Take on Me. Animația în creion, după cum probabil doar noi pe la Sky Sound Radio încercăm de ani de zile să subliniem prin România, boul ăla de Cioroianu neavând curajul necesar să pluseze atunci când a avut ocazia născută din reliefarea celei de-a 9-a arte, are caracteristica asta de a da seama sensibilităților. Or, Evergrey s-a raportat la o tehnică în creion pentru a susține piesa de față.
Pentru mine, de exemplu, mijlocul minutului 4 din videoclip este orgasmic! La înmormântarea bunicii m-a ros foarte tare faptul că mâinile îi erau legate, întocmai precum îi fuseseră în spital – ca să nu trântească aparatele având în vedere starea sa mintală din final. Înțelegeam în acel ATI de ce bunica mea e legată la propriu de mâini și de picioare, dar nu mai puteam înțelege de ce, moartă fiind, trebuie să fie la fel. Deh, eu naiv, repezit și impulsiv (precum scrie și pe biletul meu de externare de la spitalul de psihiatrie Constantin Gorgos), am scos din calcul starea Rigor Mortis, situație ce, dincolo de orice cutume ortodoxe, obligă fiziologic la legatul de mâini chiar mort fiind (dacă vrei să n-ai o petrecere ca-n familia Adams).
Sunt situații de teren pe care Evergrey nu le-au cosmetizat prin cine știe ce arguții, ci au mers direct la sevă. Desigur, având avantajul unui sunet propriu ce permite jonglarea ruptă (acum, trupa aflându-se la un potențial album cu numărul 15!) destul de mult de Adunările Comitetului.
Probabil, celor de la TPM le-a plăcut atât de mult tocmai nefardarea pe care muzica elitistă nu reușește în general s-o mascheze.
un gând muzical 