M-am uitat deunăzi iar la toate posturile noastre muzicale de TV și de radio. Și cam 90% dintre ele continuă să se axeze pe muzica populară autohtonă, de parcă tradiția noastră muzicală, exceptând câteva momente dansabile de tip George Enescu, ar avea ceva de spus atât de mult încât e nevoie de axarea determinată cu pricina. Și astfel am ajuns la trei răspunsuri care explică starea de fapt:
- Muzica noastră populară, fiind liniară până la Dumnezeu, dă neajunsului ce poate oricând mesteca neajunsul. Fără variații, fără ieșirea din aceleași scheme unidimensionale, poporul – de unde și multitudinea de stații muzicale populare – tinde să nu-și iasă din zona de confort, adică din băltirea în unilateralitate. Astfel cred că s-ar explica de ce în România există atâtea posturi de muzică populară autohtonă, niciuna de Muzică. Și drama n-ar fi atât de mare dacă folclorul nostru n-ar suna cam tot la fel, de unde și hiperbolizarea lui George Enescu – în raport cu Mozart, Bach sau Beethoven. Enescu a fost tare pentru că a încercat și altceva. Nimic mai mult. Or, posturile noastre autohtone de sonorități nu încearcă deloc altceva, toate piesele de acolo sunând pe fond la fel. Intervine aici si motivul existenței noastre Sky Sound Radio din moment ce mediul înconjurător nu oferă tinerilor și alte întrebări.
- De unde succesul Phoenix? De unde mitizarea acestei titulaturi? Că ar fi propus vreo muzică deosebită? Luați la bani mărunți, Nicu Covaci & co. se încadrau vădit în progresivul și doom-ul de sorginte britanică.
- Dar poate tocmai ieșirea din circumscrierile focloristice ce se adaugă precum Vegeta-n supa incoloră de spital a făcut ca Phoenix să capete pe la noi denominații unde proprietatea termenilor a luat-o razna.
Monotonia din mediul nostru înconjurător a făcut ca Phoenix să își depășească condiția. Altfel, bazele sunetelui își trăgeau seva din temerarele încercări britanice.
Phoenix, de altfel, a încercat prin preajma lui 1990 să capteze universal cam cum a captat pe aici. N-a reușit deloc. Dar deloc! Fie și prezentată mai melodios și mai bine înregistrată, pe Univers tot n-a intersat deloc muzica Phoenix. În schimb, la noi, Covaci și trupa sunt priviți drept Dumnezei.
De dragul generațiilor tinere și de dragul generațiilor încă nenăscute, cred că trebuie să spunem cu adevărat adevărul: trupa Phoenix a fost deosebită doar în măsura în care ne raportăm la o monotonie autohtonă ce se voia dracului mai mișcată, ca substituenți, prin intermediul sonorităților engleze de la acea vreme.
E o realitate care va produce în continuare cel mult epigoni gratuiți – Subcarpați, Karpatik, Fără Zahăr etc. – dacă societatea noastră continuă s-o ascundă sub preș de dragul unei mândrii ieftine. Deci, e o realitate pe care tinerii noștri n-au cum s-o cunoască în esență dacă li se prezintă jumătăți de adevăruri pe la Psihologul Muzical.
Sună bine Cantofabule? Sună bine! Cei ce ne-au dat nume? Fără îndoială că da, mai ales privind restrospectiv la băltirea ce definește societatea imediată. Dar asta nu înseamnă că Nicu & co. au fost niște pionieri, cu atât mai puțin revoluționari. Pionieri au fost Slayer, King Crimson, YES, Genesis, Black Sabbath, trupe pe care Phoenix le-au remodelat.
Nu le-au copiat, nu. Plagiatul nu face obiectul atenției noastre (de-aia niciodată nu ne vor interesa Mircea Cărtărescu și Taine). Dar remodelarea cu pricina, ca și-n literatură – Eminescu l-a remodelat pe Kant, Bacovia pe Baudelaire, Călinescu pe Proust etc. -, n-a fost tocmai gratuită, cum nici Enescu n-a fost plagiator preluând ideile de tip melodic a la Beethoven. E o nuanță care se simte și la Phoenix.
Dar nuanța e nuanță, adevărul istoric e adevăr. Iar tinerii noștri trebuie să știe că Phoenix a fost o mare dudă doar privind muzica respectivă prin ochi românești. Nu de alta, dar, ascuzând remodelarea din magistrala circumcizie Negru Vodă, se riscă în continuare băltirea comodă, eternul nostru blestem, vorba lui Lucian Blaga.
Cum ar fi ca într-o ecranizare serioasă rolul lui Nami din One Piece să fie jucat de această Vlăduța Lupău?
un gând muzical 