Norvegienii de la Leprous au încropit post-eșecul Melodies of Atonement (recentul disc de studio) un cover interesant care mai pune o cărămidă la construcția a-ha – Take on Me – alături de fenomenul anime (a 9-a artă, după cum mai pompos ar zice fostul ministru de externe Adrian Cioroianu), alături de găști precum Keldian.
Videoclipul original al piesei de față este un punct de reper al meu în materie de relație muzică-imagine. Nemaivorbind de faptul că blugii cu găuri/tăiați/ciuntiți au plecat de la o istorie haioasă marca a-ha: se făcea că vocalistul Morten Harket, grăbit fiind să prindă începutul unui concert, s-a tot julit pe drumul disperat încât a apărut în fața audienței purtând haine foarte recroite. Nu știu cât e legendă și cât e adevăr, dar e cert că pe Google se cam acceptă unanim punctul ăsta de pornire al fashionului respectiv. Contează mai puțin. Mai importantă cred că e fata din mișcarea Take on Me ce dă seama rasei noastre.
O fată care cred că a contribuit enorm la dezvoltarea (universală) altor forme interesante de expresie (filmele de animație în creion). Dublată fiind de un basm captivant, sunetul a-ha și-a depășit condiția synth-pop prin desenul menționat. De asemenea, a dat naștere unor gânduri de tip Keldian, deosebite fie și circumscrise în categoria metalului melodic progresiv. Mi se pare că fără videoclipul ăla, Take on Me ar fi rămas hit de weekend discutat doar prin almanahuri, iar existența Keldian pusă serios sub semnul întrebării.
Dar așa, cu fata respectivă, iată că și o gășcă precum Leprous, aparent aflată-n afara zonei muzicale a-ha potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului, încearcă să capteze la rându-i ceva din magia inițială.
Desigur, nu trebuie să omitem faptul că a-ha, în Norvegia, e cam ce e ABBA în Suedia: prilej de cel puțin analogii. Factorul geografic e strident. Dar cred că circumscrierea nu bagatelizează motivul pentru care am ales să tastez foaia asta. Baard Kolstad, bateristul grupului Leprous, pune pe tapet acele Tobe ale Libertății pe care le tot observăm și în cel mai longeviv anime: One Piece.
Tipul e o bestie controlată în acest cover, de parcă Yoshiki de la X Japan ar fi încercat să cânte primele Psychotic Waltz sau ceva Meshuggah. Se dă astfel iar seama muzicii din spatele conștiinței Take on Me: Tobele Libertății era un factor destul de ascuns compoziției inițiale, fie și completat de cinematografie.
Einar Solberh nu pare a ține pasul cu Morten Harket, iar întregul nu cred că îndeplinește ideea de odă pe care a reușit-o formația Keldian. Improvizația e distonantă privind și ascultând originalul, dar elementele percuției mi se pare că o subliniază pe Bonney într-o Nika: reușita coverului pe fond.
un gând muzical 