Cu un coleg de celulă de la psihiatrie am reușit iar s-o pun de-un radio. După stația ce pirata FM-ul prin școala generală, continuând cu parțialul Sky Sound Radio, am ajuns să fac ce-mi place și pe un teritoriu nebănuit.
În sala mare (de așteptări?) de pe secție trona un ditamai televizorul și un ditamai sistem audio, ambele jucând mai degrabă rol de mobilă – televizorul pentru că se uitau la el în gol majoritatea colegilor, radioul pentru că, datorită/din cauza izolării fonice (ca la o adică să nu deranjeze exteriorul?), capta cu purici toate frecvențele, inclusiv penetrantele unde ale Societății Române de Radiodifuziune.
Într-o zi m-am plimbat mai mult prin curtea spitalului Gorgos cu partenerul întru Mirzanten menționat, când am observat că în cușmelia portarului stau atârnate niște umerașe de metal. Deloc suprinzător, eu fiind pasionat de radio, tovarășul fiind pasionat de muzică, am căzut de acord că încercarea moarte n-are întotdeauna, deci că hai să-i cerem o proptea din aia ca s-o folosim pe post de antenă; în cel mai rău caz ne-ar fi refuzat pe motiv că suntem nebuni, doar eram internați la un spital de realmente psihiatrie.
Nenea ne-a dat un umeraș fără să pună prea multe întrebări. :O De exemplu, dacă voiam să încropim o armă? Dar să nu dramatizăm.
Am încropit antena pe șustache, larghețea portarului neînsemnând automat și vreo eventuală lipsă de vigilență din partea infirmierelor, asistentelor și doctorițelor, și astfel toate posturile de pe FM se auzeau acum brici. Luați mâna, să nu vă curentați!, a dat totuși cu mucii în fasole o asistentă-n treacăt – nu era tot aia cu unghia-n Tratatul de Descompunere, ci una care nu cred că auzise de Cioran.
Eu n-am știut pe ce post să las reușita, se știe că eu cred că nu există posturi veritabile de muzică în România (din varii motive), așa că alegerea am lăsat-o-n seama colegului. Iar el a ales Radio România Muzical. Bineînțeles, atât mi-a trebuit ca să mă iau iar la harță pe seama Wagner vs. Beethoven.
Tipul însă cunoștea în detaliu problema, cu nume și prenume de oboiști. N-am plusat dintr-un soi de teamă că nu stăpânesc teritoriul așa cum aș fi vrut, fie și nefiind tocmai lateral.
N-am plusat nici zicându-i de Sky Sound Radio atunci când el, privind mândru reușita noastră tehnologică, zbura printre fel de fel de vise muzicale, verbalizate cu nesăț. Asistentele de tură se chinuiau să scoată cumva aparatul tocmai din priză.
Când ne-a venit vremea externării, parcă amândoi așteptam ca celălalt să ceară numărul de telefon, în ideea unor alte și alte întâmplări. Sau poate, mai degrabă, amândoi ne-am temut că plusarea ar strica la un moment dat farmecul din ziua aia radiofonică. Ne-am fi cunoscut mai bine, am fi căzut în rutină. Probabil, amândoi de fapt ne-am temut mai degrabă ca celălalt să facă acel pas, crezând că nu există prieteni, ci doar momente de prietenie. Ne-am despărțit astfel poate pentru totdeauna.
Am reascultat câteva faze muzicale cu precădere în zilele mele monotone spitalicești. Primele albume Linkin Park au fost pe listă. Se potriveau cadrului, dincolo de suicidul la care între timp a recurs Chester Bennington. Ascult acum iar Meteora și pseudoviorile de pe Faint parcă antrenează cântecul de lebădă (Linkin Park în general) de pe epilogul Numb.
(pseudo)viori care vin dintr-o altă sferă privind fundația LP, dar care nu-s deloc antitetice. Cioran zicea că vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.
Nu știu exact de ce băiatul ăla a trebuit să fie internat într-un spital de psihiatrie. Nici el nu cred că știe exact de ce eu îi eram atunci coleg. Dintr-un soi de instinct de conservare, n-am stat de povești nemuritoare, pe ambii legându-ne natural convergențe destul de limpezi.
I WON`T BE IGNORED!!!!
un gând muzical 