Albumul ăsta a venit pe fondul încercării metalului extrem de a se reconfigura. Nu doar că-n 1998 rockul devenise destul de plat, indiferent de subgen, dar zona death cu precădere suferea de crizele vârstei mijlocii. Bruce Dickinson – The Chemical Wedding sau Devin Townsend – Infinity – din același an – sunt exemple elocvente în sensul (re)căutării. Iar Opeth (My Arms, Your Hears) făceau ce doar dintotdeauna știu să facă.
Prin reconfigurare înțeleg și accesibilitate, altfel cu siguranță că și atunci se lansau materiale demne de eternul slogan al lui Lenți Chiriac care spune de 35 de ani că x se difuzează în premieră pe posturile de radio din România – mai degrabă ca semn al esteticii frivole (teribilism) decât al vreunui merit educativ/complementar.
Cert e că linia chitarelor de pe piesa omonimă a dus la apariția unor găști precum Insomnium și la dezvoltarea altora întru spectru larg (Amorphis). Plus la bagatelizarea sonorității cu pricina – în raport cu un My Dying Bride, de exemplu.
Denominația Amon Amarth vine din sindarina inventată de scriitorul J.R.R. Tolkien în remarcabila operă Silmarillion, om de litere ce, printre invenții și inovații semantice, a pus bazele limbii engleze pe care o cunoaștem azi.
Prin urmare, pare destul de hilar ca vulcanul din Mordor, acolo unde s-a făurit celebrul inel, să ne prezinte versuri precum:
He returns to his bed
kissing his sleeping wife goodbye,
and as he leaves his youngest son
a tear rolls from his eye
Versuri care mai degrabă trimit la Vlăduța Lupău decât la o trupă ce se asociază denominativ cu toate relele din lume. Dar să nu ne împiedicăm în detalii. Cum ziceam: se căuta mai degrabă reconfigurarea.
Interesant e că, eludând versurile, discul e destul de adjuvant Anxiarului, senzație pentru care pot băga mâna-n foc – ca pacient internat la psihiatrie ascultând Once Sent from the Golden Hall. Johan Hegg și gașca sa de atunci calmează spirite altfel dubioase. Probabil și pentru că acest disc se raportează strident la fenomenul Manowar, deloc epifenomen citind versurile, corelat vizibil unei tendințe de reconfigurare (bazate pe ceva).
Oricât ar plusa suedezii de față pe relația muzică – imagine (literatură), cred că mai folositor ar fi vălul ignoranței, adică trecerea în subsidiar a oricăror lexicologii ce ni se propun pe tapet. Cu alte cuvinte, să asimilăm mai liberi sonoritatea, fie și antropologic, dincolo de:
My friends are all with me
and so they’ll always be,
we’ll never bend until the end
Cred că momentele de prietenie din real, clipe ce se răsfață în raport cu termenul de prieten, nu fac casă prea bună cu un sunet ce se vrea a fi prin excelență sincer: iată punctul în care Amon Amarth, cel puțin pe acest disc de debut, e cât se poate de comercial, dedat la corectitudinea politică. Altfel, privind retrospectiv, Once Sent… a deschis niște orizonturi pe care trupe ca Insomnium, Wilderun ori Iotunn le-au cizelat.
un gând muzical 