Prima impresie judecând după relația muzică-imagine (videoclip) e că avem de-a face cu un alt epigon The Cranberries – Zombie. Doar că, dacă ținem cont de acea revoltă a tocilarilor pe care o uzita domnul Aaron Biro analizând Linkin Park, From the Inside pare perfectă într-o zi în care comemorăm una dintre cele mai sinistre momente autohtone post-decembriste: Colectiv 30 octombrie 2015. De vreo două decenii mă întreb dacă nu cumva hidarito Pain a fost influențat de materialul prezent.
…cu toate că pe șoselele, prin spitalele și prin viețile noastre cotidiene există un Colectiv aproape la fiecare pas. Acum câteva săptămâni niște bebeluși au crăpat pe capete din cauza nosocomialelor, arșii continuă să crape mai ceva Cristos pe cruce, în ciuda măreției Catedralei Neamului, prin blocurile capitalei să ziceți mersi secundă de secundă dacă nu explodezi când ți-e lumea mai dragă, iar analfabetele bolșevico-mafiote Alina Șerban, Constanța Vîlciu și Oana Catrina continuă să ocupe nemeritocratic locuri Întru Siguranță Națională. Păi cum sună Hinata, cum sună Tanța?
Vreau să insist azi doar pe o paralelă ce cred că dă din plin seama stării de fapt românești – cu mențiunea că și noi cred că avem vina noastră c-am așteptat atâția ani, poate s-o schimba ceva, vorba băieților de la B.U.G..
În ultima arguție specifică, eternul apropiat guvernamental Gabriel Diaconu, denumit și Psihiatrul-Patriei, afirmă, neputând poate să nu profite și calendaristic, că: România își aduce aminte de expresia profetică a ministrului Sănătății de la acea vreme, Nicolae Bănicioiu, cum că „avem de toate”, dar și de tsunami-ul de furie socială când, de fapt, n-aveam mare lucru. Ce-a vrut să zică omul a fost una, ce-a înțeles poporul e alta.
Eufemismul popor, adică gloată pe șleau. În vremurile din zorii anilor `90, o asemenea afirmație probabil i-ar fi făcut pe unii să-și eticheteze pe haine cuvântul gloată (popor), cam ca gloan post-Iliescu.
În contrapartidă, avem textul recent semnat Adina Apostol, prăjită din Colectiv care a mai apucat să tasteze și azi câte ceva: Noi, cei de rând, tot încercăm să tragem semnale de alarmă. Se întâmplă nenorociri peste nenorociri și noi suntem într-un punct mai rău decât eram acum 10 ani, când s-a întâmplat Colectiv.
Nu că un supraviețuitor al incendiului de la Colectiv ar deține adevărul absolut. Nici că un supraviețuitor al incendiului de la Colectiv ar avea mai mult apel la autoritate decât avem și noi (doar pentru că ăia fost atunci, acolo). Dar cuvintele fetei, în imaginea României post-Colectiv, sunt palpabile – dacă trăim în România concretă, nu în cea comodă a beneficiarilor de pe urma strămoșilor APV-iști și securiști precum, potrivit propriei spovedanii a la Robert Turcescu, este psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu.
România nu are nici acum o secție decentă pentru marii arși. Noi, aici, la banalul și undergroundul Sky Sound Radio, ne-am tocit tastaturile timp de 10 de ani zile vorbind despre asta. Că noi nu vorbim la comandă, noi vorbim când vrem, de unde și excluderea noastră din Polisul pompos, că de-aia poate noi am ajuns, printre altele, realmente, pe pastile de nebuni.
Nu la fel de palpabile i se par psihiatrului-patriei cuvintele Adinei: Prima realitate este că, în 2025, avem un mecanism coordonat, și integrat, de intervenție în criză. De la conceptul inițial de GIIC (Grup Integrat de Intervenție în Criză) pe care i l-am prezentat premierului interimar Câmpeanu în noiembrie 2015, astăzi avem o arhitectură complexă și stabilă, care include puncte de comandă și control, puncte operaționale avansate, o colaborare intensă și funcțională inter-agenții, proceduri standard, și cicluri de profesionalizare.
Adina: Conducerea țării este într-o comă, într-o letargie completă. Ei trăiesc într-o bulă în care totul e perfect.
La fix bunul-simț, ne întrebăm și noi, cetățenii de rând, vorba Adinei, cum e cu arhitectura complexă și stabilă în raport cu bebelușii uciși de nosociomiale deunăzi. Cum e cu Rahova? Cum e cu măcelul de pe șosele care e comparativ cu morbiditatea din Ucraina (ca cifre concrete)? Cum e cu etc.? Citindu-l pe Gabriel Diaconu e ca și cum i-aș asculta pe Donald și Bibi: siz faiăr când zeci de copii continuă să fie măcelăreți că, deh, nu-s locuri, deși potrivit Articolulului, Volumului, Paragrafului totul e altfel progresist.
Ei, favorizații sorții, trăiesc într-adevăr într-o bulă din care nu-i poți scoate, indiferent de câte tragedii ca argument solid ar juca-n favoare. Ei, favorizații sorții, mereu vor găsi albul în negru, favorizați de un limbaj peste medie, deci credibili pentru analfabetismul funcțional ce joacă-n horă și se duce la vot (indiferent de opțiune… căci ce opțiune să ai printre doar cretini?).
Gabriel Diaconu, oricât s-ar pretinde declamator a fi apropiat morților de la Colectiv, citez: oameni din aceeași comunitate în care am copilărit, în care am crescut, și care cu adevărat mă reprezintă., de parcă țărănoii lui APV-iști sub care a copilărit aveau 100% în clin și-n mânecă cu sentimentele celor care s-au dus atunci la concertul ăla GtG, nu ne poate înlocui pe noi, oamenii de rând, vorba Adinei, în ciuda: La Colectiv, după o empatie inițială față de forțele de intervenție DSU, medicii români, voluntarii etc, manipularea publică a dus la o inversiune teribilă afectivă față de aceștia. Au fost porcăiți, tăvăliți, făcuți de râs, luați și trecuți prin tocător de oameni pe de o parte afectați de tragedie, pe de altă parte înveninați mediatic.
Adică ne poate înlocui. Eu luni urmează să mă internez la un spital de psihiatrie, psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu e bine-mersi apropiat guvernamental. Când, în fapt, probabil lucrurile ar trebui să stea pe dos. Căci noi, indiferent de Mirzaten și de Serlift și de Gabapentină, tot nu-i lingem în cur pe dovediții incompetenți Arafat, Grindeanu și Bănicioiu (și Buzoianu etc.). Noi cu Sky Sound Radio, neptutând să ne lipim de vreun partid politic, vreun ONG, vreun jandarm la șto sau vreun trust media, alții cu flori efemere.
un gând muzical 