Săptămâna trecută s-au împlinit 25 de ani de la lansarea Hybrid Theory, probabil cel mai interesant album de nu-metal (mie îmi place să-i zic prog. alternativ) lansat vreodată. Ieri am crezut că Numb, piesă parte din următorul disc cronologic Linkin Park, se potrivește cu ce am vrut să zic. Dar acum nu despre Linkin Park vreau să tastez, ci un pic despre Eminem, sonoritate care la rându-i mi-a deschis câteva orizonturi când aveam 12-13 ani.
Tot reîntorcându-mă recent, tot primind pe telefon anunțuri legate de ce încerc zilele astea să (re)asimilez, am dat iar peste Stan, probabil melodia cea mai cunoscută de pe The Marshall Mathers LP, materialul de debut al rapperului american Marshall Bruce Mathers III – nume mai degrabă de negrotei star/parior în NBA decât eticheta unui băiat cu trăsături scandinave.
Sunt multe amintiri legate de acest album. De exemplu, încercasem pe vremea aia să fac un soi de fan club Eminem via revista Bravo (oare mai există publicația?) care avea o rubrică dedicată corespondențelor, de unde și scrisorile, realmente prin poștă, pe care le primeam/trimiteam grație unei puștoaice cu nume unguresc care pusese ochii pe tentativa mea din Bravo. Simpatică fată! Se semna Csilla – nu știu dacă ăla era numele ei real, cert e că îmi dădea atunci într-adevăr o senzație de stea.
Dar mai interesant mi se pare că încă de atunci eram foarte captiv muzicii. Cine știe? Poate că tocmai ce-am crezut mereu că e alinarea (vezi și Sky Sound Radio) e un pic și buba. În anii ăia mă trezeam cu noaptea-n cap pe 31 decembrie ca să ascult topul anual de la PRO FM (parcă), noaptea de Revelion fiind evident un somn teribil. Într-una dintre ediții, Eminem & Dido – Stan râvnea la glorie. Nu mai știu dacă a fost clasată la postul de radio respectiv drept piesa anului, dar știu emoția și curiozitatea din vremurie alea, probabil cele mai importante chestii pe care le-am putut lua de la o astfel de muzică.
30 de ani mai târziu, una dintre primele întrebări ale psihiatrei a fost: aveați vreo poreclă în copilărie?.
I-am zis că da: Stan. Că eram slăbuț si atunci. Vladimir Ciorbă, ăla cu Nordis, se presupunea că era Bran, numai că faza cu ciorbă ne era tuturor mult mai delicioasă. El e azi la bulău, eu bat câmpii pe internet. The Offspring – The Kids Aren`t Alright avea și ea partea ei de dreptate, și semn al cadrului în care ne-am născut fără să ne propunem asta.
Am în camera mea și acum un tricou copilăresc cu Rapid pe care un coleg scrisese cu pixul Stan numărul 1+0, inspirație decupată de la Daniel Pancu care, în prezența lui Dănuț Lupu, nu putea avea numărul 10, născocind faza cu 1+9 cât să completeze idealist numărul 19. Deci, nu m-a deranjat niciodată porecla respectivă, deranjându-mă mai degrabă Articolul, Volumul, Paragraful psihiatrei care voia ea să miroasă nu știu ce neajunsuri care m-au adus la ea. Scârț. Scârț mai ales nu doar pentru că eram una dintre vedetele fotbalistice (am și o diplomă de golgheter, singura pe care o am din copilărie, obținută în campionatul inter-gimnazial de atunci), ci și pentru că m-am cuplat de-a lungul vremii cu mai toate fetele frumoase și deștepte de acolo. Căuta psihiatra niște explicații potrivit Articolului… doar că realitatea a înfundat-o. Parțial, poate; o avea totuși și ea dreptatea ei.
un gând muzical 