Asta e ceva între Depeche Mode, Billy Idol, Sisters of Mercy, Type 0 Negative și Motorhead. La noi, ceva similar au încercat băieții de la Timpuri Noi – reușind parțial, doar printre blocurile noastre. Iar dincolo de imaginea personajului Darby Allin, ce m-a atras la piesa și la reprezentația de față a fost și scena aia cu skateboardul din Savage Garden – To the Moon and Back, când, prin analogie, un băiat era liber să iubească ce voia el.
Darby Allin, cascador AEW, cred că, poate involuntar, se vrea a fi extinderea băiatului pe skate din videoclipul SG menționat: tabloul sentimentului de mai aparținere.
Intenționez ca de mâine să tastez ceva sub egida sistematico-pompoasă a la Cărtărescu/Mihail Radu Solcan: Jurnal de Balamuc – mansardă la București cu vedere spre moarte lol. Mă și imaginez deja ascultând tema Darby Allin, citind Tratatul de Descompunere în timp ce sunt sub tratament psihopupu: o agățare…
E o agățare care acum, cu puține ore de a mă interna cu acte în regulă la un spital de psihiatrie, îmi dă ceva curiozitate cât să nu mă gândesc nici la birocrația ce mă așteaptă, nici la cuvântările psihiatrilor cum că e bine ca sa fie bine ca să nu fie rău.
Nu, nu sunt în defensivă (chelul își pune mâna-n cap?, vorba tovarășului Ovidiu Ioanițoaia lol), doar că am senzația că totuși înțeleg planeta pe care trăiesc. Contează mai puțin.
Ce cred că are importanță e sentimentul ăla de agățare pe care nu vreau încă să-l pierd; bucuria descoperirii și bucuria analogiilor. Medicația obiectivă s-ar putea, sper, să facă diferența. Oi vedea.
Va fi interesat dacă mai întâi de toate mă voi putea ține de cuvânt, dacă voi putea jongla de pe skateul meu, anume ca la fiecare sfârșit de zi de la Balamucul ce mă așteaptă să scriu câteva senzații suficient de tari încât să le leg de muzică pentru a le putea tasta/poza și aici, măcar întru gloria olimpicei Sky Brown, elogiu foarte dependent de acțiuni cetățenești.
Everyone’s got a theory about the bitter one
un gând muzical 