BBC, deși ditamai stație engleză, și-a întrerupt azi-dimineață relatările despre Gaza, despre Ucraina, despre rachete și piulițe pe banii noștri, despre evreul Epstein, cu cine și-a mai tras-o Epstein, cine din familia regală britanică a mai privit/luat parte la cum și-o trăgea Epstein, pentru a anunța breaking news că a crăpat basistul trupei Limp Bizkit, jacksonvilleanul Sam Rivers. Mi s-a părut interesantă remarca trustului printre atâtea telurice fuck, cu atât mai mult cu cât Sam obișnuia să se asocieze cu terminologia fuck – de 47 de ori lol se aude cuvântul pe compoziția ce deschide albumul Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water.
Disc lansat în octombie 2000 – când eu aveam aproximativ 13 ani. Eram atunci mort după caseta asta, ca și după caseta Hybrid Theory (Linkin Park). Ascultat azi, mi se pare că revolta specifică nu și-a pierdut substanța, deci că acest produs rap metal a trecut întrucâtva testul timpului, deci că e o oarecare valoare artistică acolo, eficacitate contestată teribil la vremea apariției discului. După 25 de ani cred că în special ideea de fusion adolescentin a primat și poate a plusat, Limp Bizkit câștigându-și astfel un loc în biblioteca oricărui meloman.
Sam Rivers a murit destul de devreme, la 48 de ani, cică din cauza alcoolului. Făcuse și un transplant de ficat din cauza asta – și tot nu s-a putut lăsa. Am zâmbit, mai ales că nu mă așteptam ca la două zile până la reinternarea mea la Balamuc, din cauza alcoolului susțin doctorii cu demersul, să mă reîntâlnesc cu cu Sam și Limp Bizkit într-un cadru ce nu-i tocmai menit să dea seama muzicii, oricât de mult ar conta ea în viețile noastre de zi cu zi. Mă bucur că BBC mi-a dat o palmă cu ocazia asta; sper ca și altă presă va sublinia, măcar din când în când, viața (noastră) de zi cu zi, dincolo de tematica egoistă a tătucului.
Ziceam ceva de revoltă… Limp Bizkit cred că a configurat mișcările vremii de așa natură încât a găsit un compromis prin care tinerii să se îndrepte spre sonorități chiar mai interesante. Fenomenul hip-hop și fenomenul metal, privind retrospectiv, mi s-a părut întotdeauna că se respectă reciproc, însă rareori adunându-se. De parcă un din ăla cu blugi de zici că s-a căcat pe el încearcă să filosofeze cu unul din ăla cu blugi de stau să se rupă pe el – sau invers.
La vremea respectivă, trupa LB era privită (prin ochii de rocker, aia la care eu aveam acces) ca fiind o anatemă adusă muzicii… bune (?). Deseori se făceau paralele cu ce-a înseamnat fenomenul Seattle (Nirvana, Pearl Jam) privind… ideea de cultură (?).
E drept că grunge-ul n-a (prea) mai rezistat, asta dacă omitem titulaturi actuale mișto precum Stria sau Late Night Savior. Dar ideea de fuziune e azi indispensabilă oricărei titulari care vrea să spună cevă. Am senzația că, acum, e mult plictis dacă nu se lărgesc orizonturi de subgen. Or, abordări precum Limb Bizkit au deschis niște porți, măcar de atitudine, pe care nu cred că încadrările de până atunci le-ar fi permis.
Nu vreau să exagerez fenomenul Limp Bizkit, dar e cert că împreunarea aia, ca expresivitate artistică, și-a găsit un modus vivendi care a atras generația tânără spre sonorități încă și mai mișto. Sau, cel puțin, avea șansa să deschidă orizonturi. Comparativ, azi nu cred că faima muzicii Taylor Swift (cu toată comuniunea aia King Crimson) dă naștere la curiozități. În schimb, Limp Bizkit, cu toate păcatele lor, o făcea. În același sistem încadrez trupe ca Linkin Park, System of a Down, Staind ori 3 Doors Down. The Offspring ar mai fi altă cheie.
LB era o trupă foarte faimoasă-n tinerețea mea. Eu însumi o băteam la cap pe mama să-mi ia un tricou cu trupa, chestie care printr-a șaptea s-a și întâmplat, fiind foarte mândru că merg pe piept cu coperta Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water.
Aș mai face azi la fel când au început să-mi iasă fire albe? Hmmm… habar n-am! Dacă LB s-ar fi lansat azi, aș fi fost la fel de euforic pe o piesă ca Take a Look Around? E un exercițiu pe care n-am cum să-l definitivez. Am senzația totuși că reascultând – cu plăcere – anumite faze Limp Bizkit, chiar și-n situația mea actuală, denotă, încă o dată, credibilitatea mesajului muzical respectiv. Iar linia bassului LB e mereu categorică.
Acolo, pe Chocolate… e o furie retrospectivă, de parcă aș fi încercat eu să fiu muzician după ce-am căutat toată copilăria urmele de gloanțe dintre Piața Romană și Guvern. N-am putut să fiu muzician, dar LB atunci mă liniștea. Am de gând să ascult albumul ăsta și săptămâna viitoare când voi fi reinternat la un spital de psihiatrie cu acte în regulă.
All the tension in the world today
All the little girls fillin’ up the world today
With the good comes the bad, the bad comes the good
But I’ma live my life like I should
un gând muzical 