Istoria indienilor americani a tot căpătat în cultura pop un soi de caracter legendar. Și mereu m-am întrebat de ce țăranii noștri, fiind tot niște țărani, n-ar fi putut juca același rol mistic privind relația om-natură (univers). La urma urmei, și țăranii noștri, ca și Pieile Roșii, erau tot niște țărani, adică oameni nevoiți să se adapteze mai direct la natură. Curios că despre aptitudinile și neajunsurile țăranilor noștri tot cântă nimeni, iar Cherokee azi nu mai există, în schimb România continuând să fie plină de țărani. Teluricul lui Blaga încă poate avea nuanțe nebănuite.
Poate că țaranii americani au avut la un moment dat mai multe de zis, trecând astfel testul istoriei, sau poate că legendarismul specific USA a cosmetizat istoria. Habar n-am; posibil să fie un pic din amândouă.
USA – stat înființat prin Declarația de Independență din 1776.
Or, prima poveste Predator, în ordine cronologică, are loc în 1719, deci o vreme când încă mai ființau țărani pe teritoriul nord-american.
Arnold Schwarzenegger, conform basmului, avea să-l bată pe un (alt?) Predator în 1987. LOL
Prey, pelicula ce mă interesează acum, a apărut până deunăzi drept ultima ca lansare, prima drept cronologie. Nu m-a surprins apelul făcut la ideea de Geronimo, un fel de Zalmoxe mai îndepărtat, americanii de ieri și de azi având un soi de respect mitic față de țărani, cât m-a surpins credibilitatea mesajului: ne folosim de ce avem ca să supraviețuim/progresăm. Iar puștoaica ce-n Prey dă de toți pereții cu Predator e absolut adorabilă – actrița Amber Midthunder.
Alegoria este evidentă, n-are rost să insistăm, de subliniat fiind însă că narațiunea Alien vs. Predator, datorită concomitentului serial Alien: Earth aflat sub bagheta aceluiași diliu Ridley Scott, unde actrița Sydney Chandler e absolut adorabilă lol, dă seama unor gânduri precum cele care vizează speranța ca noi, fiecare dintre noi, la un moment dat să fim readuși la viață datorită tehnologiei – readuși cu tot cu amintirile și trăirile noastre; clonarea fiind o tehnică deja cunoscută cât de cât speciei noastre (că nu se mai vorbește deloc despre asta în mass-media…).
Sigur, e o diferență semantică între clonare și reproducere și înviere.
Dar specia noastră deja cunoaște cât de cât măcar izolarea genetică –> altceva și tot la fel.
Imaginați-vă acum 2000 de ani, exceptându-i pe filosofi, cum ar fi fost să vorbești despre clonare, fie și a unei oi (Dolly). Sunt sigur că majoritatea ar fi privit ideea cu cel puțin scepticism, mergând în turmă spre ideea că știința din moment e știința complet adevărată.
Azi însă avem la îndemână și istoria, și mult mai multe date bio-chimice. Cu toate astea, pare neverosimil să pui în public problema existenței fetei Wendy/Marcy. Cel puțin, în spațiul public imediat nu se discută deloc despre așa ceva.
Noroc că arta are mereu darul de a-și depăși vremurile.
…stați! Tocmai am zis că Alien/Predator e artă? LOL
Vai, cred că tocmai am comis un sacrilegiu pentru care tovarășul Cristian Tudor Popescu și tovarășa Irina Margareta Nistor și tovarășa Lucia Hossu Longin m-ar izbi de toți pereții ca Naru pe Predator sau, mai exact, ca Wendy pe Băiatul-Genial.
Și mai curios e cum toți tovarășii ăștia au întotdeauna trei nume (relativ substantive mici, ca evreii)… Victor Atanasie Stănculescu, Nicușor Daniel Dan, Gabriela Eugenia Băncilă lol în fine
Sacrilegiul pe care Naru l-a comis a fost, înainte de toate eroismele, să conteste ce se știa-n prezentul ei țarănist, să-și pună întrebări, astfel găsind soluția de a-l dovedi pe Predator: e o realitate foarte simplă de care filmul Prey, în raport cu influența SF din domeniu, se agață. Și noi trăim într-o lume reală în care nu prea ne e permis să depășim barierele, nu ne e permis să întrebăm, contrar neavând nicicum șansa de a fi Mare Șef (de Piei).
Însăși ideea de lider astfel s-a bagatelizat crâncen pe zi ce ne trece. Și nu ar trebui să fie așa. Liderul ar trebui să fie acolo pe baze meritocratice, cam cum ajunge Naru, cum tinde Wendy. Într-o sferă difuză Alien vs. Predator, fetele alea încercau să-și aparțină, deci să evolueze. Prin urmare, neaparținerea e prin excelență involuție. Și cum mai pot spera eu că așa, cândva, voi fi readus la viață după ce-o mierlesc, că nu mă așteaptă o eternitate de non-existență?
un gând muzical 