Propunând în ultima foaie ceva sonorități Annihilator, mă încumet acum să comentez un album pe care-l consider foarte subevaluat, foarte judecat doar din anumite unghiuri, în orice caz un album pe seama căruia se poate vorbi mult…
…și de aici pare că albumul este subevaluat; pentru că, în ciuda recenziilor în general nefavorabile, suscită discuții, naște pasiuni. Este albumul Annihilator cel mai prost clasificat (note) pe metal-archives.
Annihilator, în speță Jeff Waters, liderul grupului, a scris acest album după vitezistele Alice in Hell și Never, Neverland, sonorități ce au plasat trupa-n categoria thrash metal (alături de Metallica ori Slayer). Prin urmare, discul de față a venit ca o lovitură de măciucă în față celor ce se apropiaseră de Annihilator, inserțiile a la Poison nefiind prea digerate.
Totuși, rămâne semnul de întrebare pus în situația-n care Set the World on Fire ar fi fost primul album Annihilator, nu post-Alice (…). Senzația mea e că ar fi fost receptat mult mai bine, categorisirea (la un moment dat) jucând uneori un rol nefast pentru orice ar urma – situație de altfel omniprezentă în viața noastră de zi cu zi.
Dacă ar fi acum să mă întrebe cineva ce dracului a vrut Jeff Waters cu producția asta, de altfel unică-n manieră din catalogul trupei sale, aș răspunde că omul fie era îndrăgostit, fie s-a trezit să-și amintească de când era îndrăgostit, în sensul reanalizării eșecurilor care, de asemenea, e o situație pe care fiecare dintre noi o confruntăm, sper, zi de zi.
În primul rând, dincolo de structura pieselor, remarc pasiunea pe care vocalistul Aaron Randall (despre care nu s-a mai știut mai nimic de atunci încoace) o pune-n fiecare vers, în fiecare emoție ce se vrea a fi dublată. Pe undeva mi-a amintit de ce a făcut Paul di Anno pe primul album Maiden.
Mai mult, Randall are deseori momente ce amintesc și de Philip Anselmo, cu precădere în furia din anumite faze pătimașe.
Că furia aia era dulceagă… și asta să fi fost problema cu Set the World on Fire (la nivel receptiv)?
Cemetery Gates cred că e cea mai dulceagă compoziție din istoria muzicii, dar și aici perspectivă influențează.
Și atunci de ce Set… a fost primit relativ prost prin cercurile de specialitate? Păi cred că pentru a venit după un anumit ceva, după o etichetă.
Îmi pare rău, deoarece acest album mixează foarte interesant elementele thrash și groove cu glamul și metalul pur și simplu heavy. Chiar și cu zona pop.
Furia de tip Annihilator nu a mai fost aici transmisă predilect la nivel instrumental, cât axându-se mai degrabă pe startul dinspre versuri. E ceva ce într-o oarecare măsură am întâlnit decade mai târziu la Linkin Park sau la Stria.
În orice caz, meritul discului este în primul rând că trezește discuții, propune teme. Despre Alison Hell ce dracului poți spune mai mult de un minut, în afara ideii de descătușare? Despre Set the World on Fire în schimb se poate mereu agăța, aproape indiferent de starea intimă, vorba coperții, în care te afli.
un gând muzical 