Timp de aproape 10 ani o fată a stat lângă mine; inițial mi-a fost profă de limba română, ea prezentându-se atunci în fața clasei drept șefa de promoție de la Facultatea de Litere. Apoi, după aproape o decadă, eram pe punctul să ne căsătorim. Cumva am simțit amândoi că totuși trebuie să zburăm în felul nostru, drumurile despărțindu-se. Habar n-am dacă a fost decizia corectă: o întrebare la care psihoterapeuții ăștia tembeli mereu schimbă macazul, la Chișinău au tăiat iarăși gazul.
Fata cu pricina era bombă. Din toate punctele de vedere. Cred că am mai scris pe aici de ea, mai ales acum vreo trei ani când reascultasem Coolio – Gangsters Paradise cu ocazia morții negroteiului.
Rememorând acum viața, printre psihotrope lol, îmi amintesc printre picături cum ea venea la mine după ore, foarte obosită, nu atât pentru că meseria e în sine tare solicitantă (dacă vrei s-o faci pe bune), cât obosită din frustrarea de a nu putea ajunge la niște elevi pe care-i credea brânză bună în burduf de câine.
Și îmi arăta tezele lor, simulările lor de BAC, întrebându-mă ce cred despre X sau Y, căci X și Y pare că au ceva de spus…
Eu doar zâmbeam, gândindu-mă că așa, adică așa cum era ea, s-a aplecat și asupra mea după un vestit eseu pe seama lui Bacovia, eu fiind atunci întârziat, tot la liceu, ea, deși mai mare cu doar un an, fiindu-mi (mega) profesoară.
Episodul trecea, eu îmi vedeam de vodkă, ea se întorcea… la muncă.
O muncă deloc facilă având în vedere factorul liceu privat. Plin de beizadele, plin de așa-ziși analfabeți funcționali, plin de tineri aparent ratați, dar cu mult tupeu ridicol, plin chiar de interlopi ce se înscriau acolo pentru a avea o oarecare diplomă.
Fata asta se întorcea zilnic în lumea aia, de una singură, în timp ce eu îmi vedeam liniștit de vodkă și de muzică, nervos că nu pricepe în 31 octombrie 2015 de ce sunt entuziasmat de Babymetal – Akatsuki.
Și asta așa, când prostul de Mihai Plmămădeală și proștii de la BUG Mafia mai bocesc că au fost acolo.
O lume dură, o lume de pe seama căreia câștiga financiar nu tocmai direct proporțional interesului, cel puțin raportat la volumul dedicativ.
Ea se confrunta zilnic cu probleme legate de droguri, alcool, teribilism, beizadism. Și ținea să le confrunte, altfel nu mi-ar fi arătat entuziasmată tezele lor în care răsărea printre picături o cât de cât idee.
Mr. Tambourine Man
Nu știu dacă cuplarea noastră e un motiv de mândrie pentru mine, la urma urmei i-am mâncat aiurea aproape toată tinerețea, cert e însă că n-am fost mai atent atunci la cei din jurul meu, vorba lui Carmen Trandafir.
Prea plin de mine că-s student apoi la filosofie, de parcă asta ar însemna cine știe ce glorie prin excelență, i-o retezam, în sensul că mă plictiseau bolboroselile elevilor ei pe care le tot treceam prin filtrul Kant ori Rawls. Ce să mă mai fac…
Copiii însă aveau ceva de zis. Și acum păstrez în dulap câteva dintre tezele alea. N-a vrut să le mai ia înapoi, pe lângă niște haine.
Recitindu-le îmi dau seama atât de faptul că puștanii ăia aveau mare nevoie de o Mitsuri sau de un Jirayia și de determinarea fetei oarecum utopică.
Aveau nevoie de personajul pe care Michelle Pfeiffer îl interpretează-n Dangerous Minds. La un moment dat și eu am avut foarte mare nevoie de ea, în ciuda faptului că băbăciunea predecesoare, demisionată întocmai precum predecesoarele lui miss Johnson, se ușchise din motive beizadelistice/vicii acute, nu înainte de a mă întreba în fața clasei ce dracului caut atunci acolo, de ce nu sunt la facultate.
Am ajuns și la facultate, aia de filosofie, doar pentru a scăpa atunci din vedere faptul că generația tânără merită atenție. Ea îmi arăta tezele, eu făceam pe deșteptul citând din Mill, deși copiii dădeau dovadă de aparținere.
Liceul cu pricina, atunci, era de profil tehnologic – turism. Între timp a devenit un liceu Uman. De ce? Pentru că fata aia, prin elevii ei, avea procentaj de reușită enormă la statisticile de BAC – așa că patronii au decis, pragmatic, să-și vireze afacerea dând seama meritocrației fetei despre care vorbesc.
Acum cred că drama nu e atât că i-am mâncat tinerețea, nici că n-am fost acolo pentru tineri când conta cu adevărat, cât că, pe parcurs, m-am îndrăgostit de sora ei mai mică, învățătoare de 1-4 cu aceleași apucături demne pentru activitate.
Sora ei semăna teribil cu Michelle Pfeiffer în Dangerous Minds, teribil!. Nu le-am spus niciodată cu adevărat de ce am virat-o, de ce drumurile ni s-au despărțit cu adevărat. Șefa aia frumoasă și deșteaptă de la Litere nu merita asemenea pumnal în suflet. Probabil.
Șefa în final (?) s-a căsătorit, eu sunt pe pastile de nebuni fugit literalmente de la Balamuc (spitalul de psihiatrie Constantin Gorgos), iar sora ei știu doar că mi-a zis un la mulți ani pe Facebook chiar în anul în care vizitasem o morgă Covid.
Bunicul meu ar fi împlinit azi 100 de ani. A murit cică din cauza Covidului. În seara când cosmonauții l-au ridicat din casă a mai apucat să bolborosească ceva despre X-ulească (Șefa de Promoție), întrebându-mă de ce a plecat la ora asta desculță. Noi de despărțisem deja de un timp, dar bunicului i-a rămas se pare întipărită pe creier imaginea fetei. A fost ultimul lucru pe care l-am auzit de la el.
Și totuși, eu eram îndrăgostit de sora menționatei, pfai de capul meu! Tragedia nu cred că e atât în idilica imagine a Șefei, cât în estetica mea a urâtului.
Urât? Că m-am îndrăgostit de sor-sa care era și fizic teribil de Michell Pfeiffer în Dangerous Minds? Sentimentul de vină persistă, mai ales că Șefa a stat lângă mine, necondiționat, aproape 10 ani.
Am ieșit mai devreme să mă plimb până la cimitir, uitându-mă în paralel la niște secvențe din Gangsters Paradise. Totul e de-un ridicol total! El mort cândva întrebând de Șefa-înger, eu viu pe pastile de nebuni, ea căsătorită, sora-sa mai inaccesibilă decât miss Johnson lui Emilio.
un gând muzical 