E greu să te iei de Amorphis. Sunetul finlandezilor impune un soi de stimă indiferent de direcția muzicală abordată: e o realitate de necontestat, însă contribuie la plafonarea simțului critic. Iar Borderland, noul album al scandinavilor, te plasează pe un nulă pe care nici nu vrei s-o extaziezi prea tare, însă nici nu te lasă să dai note proaste. Și acum intervine eterna întrebare privind arta: când e ok, când nu e?. Pentru mine, căci mai ales muzica rareori poate fi judecătă doar rece, simt că ajută să treacă minutele aflându-te, să zicem, pe un pat de spital.
Cioran probabil m-ar contrazice că nu dau de pereți cu Borderland, el fiind un adept special atât al lui Sasori (arta e aia care trece testul timpului), cât și al lui Deidara (arta e aia care lovește crunt pe moment). Dar m-ar contrazice cu măsură, existând pe Borderland un moment magic, anume refrenul Bones.
În rest, noul disc Amorphis nu e nici pe departe tumultul pe care l-a realizat creatorul grafic Marald van Haasteren, întocându-se evident la o idee de pe albumul Silent Waters.
Dar la ce idee? Lebăda aia stătea atunci, în 2007, foarte liniștită sub un clar de lună. Acum pare un soi de drăcie care amenință existența oamenilor aflată oricum sub primejdie din cauza apelor agitate (pe SW lacul e foarte inert).
Și încerc să înțeleg de ce… muzica nu e mai explozivă, dimpotrivă. Toate piesele sună la fel pe fond, totul nu e altceva decât o veche reîntâlnire cu un prieten care cândva era efervescent, dar care acum e mâncat de problemele sociale. Și care nu-ți mai povește cum vrea el să cucerească lumea cu ideile lui, ci cum trebuie să-și ducă copilul la școală, cum factura la lumină a explodat, cum părinții i-au murit etc. Și-l asculți și te bucuri că-l asculți, dar acum e plictisitor.
E plictisitor Borderland? Mda… e un termen pe care absolut toate recenziile pe care le-am citit până acum (theprogmind, metal-archives, metalobserver, angrymetalguy, tuonela magazine etc.) îl evită. Și-l evită tocmai pentru că nu te poți lua nici măcar acum de Amorphis. Pe un pat de spital sună grozav, măcar acolo. Trece timpul, ai de-a face cu o creație deloc necalculată, dar nici nu-ți vine să mai întorci sistemul peste cap, așa cum te făceau The Bee, Daughter of Hate, Bad Blood, Leaves Scar și mai ales Wrong Direction fie doar și pentru că-n jurul tău continuă să moară copii din cauze bacteriene extrem de evitabile în secolul nostru.
Cu o excepție: Bones.
The moon rose to its zenith
Phosphorous, blue and white
Măcar asta vreau să-mi întreb psihiatrii de la vizitele începând cu săptămâna următoare: cum e cu fosforul unicorneliei și cum și cât mai contează Sailor Moon pentru mediul înconjurător. Cioran ar avea răspunsurile la el. Să văd și ce zic ăștia ai mei din prezent. Deci, Amorphis au făcut cumva să nu stea nici acum pe o nulă totală, de unde poate și respectul pe care l-am tot asociat găștii.
un gând muzical 