M-a bușit râsul când să încep foaia asta pentru că ce s-a întâmplat ieri prin București s-a dovedit a fi alarmă (pseudo?)falsă. Altfel… Ar fi fost totuși ceva poetic în a fi împușcat intempestiv de Angela lol.
Ajung ieri la spitalul de psihiatrie unde urma să mai discut câte ceva cu doctorița (doctora, dupa cum ar zice Constanța Vîlciu sau Oana Catrina, vedete autohtone de Siguranță Națională contemporane) care se ocupă de mine mai direct acum, medicul de familie fiind la fel de competent (și empatic) precum a fost Sorin Grindeanu în raport cu Transporturile – anume Grindi (pe care-l plac), ca să invocăm momentan și din psihiatrul-patriei Gabriel Diaconu, altă figură importantă contemporană de siguranță națională lol.
Nu mă luase doar mahmureala fix când să intru pe poarta balamucului, ci și anxietatea aia neurovegetativă cu care m-au bătut la cap ceilalți 25242 de doctori pe la care am bâjbâit (de când au apărut stările de nestări).
Când, ca-n GTA, cinci mașini cu Kakashi au trecut vâjâind ca vijelia pe lângă mine, întrebând prin jur pe un ton de-o fermitate aproape să crape betoanele: aici e ăla cu arma de foc?.
Portarul, ca toți portarii de instituții întru Siguranță Națională (și nu numai) fiind uitat de vremuri, a îngăimat mov la față că: așa se pare.
:O :O
Băietii se dau furioși jos din sufrageriile alea; niște băieți mișto, chiar mai înalți decât mine, dar și foarte bine făcuți, înarmați până-n dinți – era, evident, vorba de o firmă privată de securitate, că doar nu de aaaaaazi Miliția a deveniiiiit Poliiiiițiiiieeee: Godinii sunt mai preocupați de sofisme și the theodorbrateșime decât de intervenții concrete; cum și Alina Șerban de la ANM e mai preocupată de Brahms decât de faptul că nu pricepe nici The Motans lol.
Eu cu ale mele mă târăsc spre spital, mă așez pe un fotoliu în sala de așteptare – chestie pe care acum o remarc, căci altădată, prin mărețul băluțistic-iohannistic Bagdasar-Arseni de exemplu, în sălile de așteptare am stat mereu pe niște scaune antice rupte (și eu ca eu, dar acolo trebuiau să stea și cei cu coloana vertebrală ruptă) -, stergându-mă de transpirații calde. Alea reci, cică specifice afecțiunii, dispăruseră când mă luasem cu altceva, în situația aia cu presupusul pistolar scăpat de sub control.
După câteva minute băieții se întorc râzând, trecând lejer pe lângă noi, nebunii, cu o cafea de dozator în mână, semn că merge și așa. Poate că între timp citiseră sofismul psihiatrului-patriei care în același timp emitea public că X-ul ce-a amenințat spitalele și școlile în ziua de ieri era sigur, sigur, sigur, sigur de familie monoparentală, fără să și argumenteze de unde și până unde: un alt hodoronc-scârț insuportabil venit dinspre autohtonii contemporani de Siguranță Națională… dar acum chiar nu vreau să mă îmbolnăvesc de nervi mai mult decât sunt.
Așa că sărim la ce contează aici: muzica.
Muzica este ce a transpus Metallica – și mai ales acest album – la rang divin. Versurile… ca liant… mai puțin… credeam…
…până ieri.
La o primă atenție, versurile de pe Master of Puppets sunt cam imbecile. Vorba unei recenzii care susținea că Just a rhyme without a reason e doar o scăpare de inspirație, nicidecum vreo arguție captivantă.
Mă cheamă doamna psihiatru, îngâimă nu știu ce cuvânt de specialitate (de parcă eu ar fi trebuit să-l știu), după care zice: de foarte curând, nu?.
Eu murmur că da, azi-noapte.
Mda… mai zice tipa. Așa nu mai merge. Trebuie internare. Cel puțin o lună.
De curândul ăla fiind băutul. Mă făcusem muci în noaptea precedentă. Și în noaptea precedentă. Și o făcusem pentru că medicația ei nu-mi mai da liniștea pe care o așteptam, că stările alea de nestări și stările de imaginațio-greață trec doar cu alcool peste alcool.
Ce vreau să spun că Master of Puppets poate fi înțeles pe deplin doar dacă treci prin niște momente. Știu că nu sună corect politic, dar ăsta e adevărul: trebuie să ai probleme cu alcoolul sau cu drogurile sau cu orice alt viciu ca să poți asimila albumul ăsta în toată furia lui.
Mi-e imposibil să explic mai mult de ce. Cum mi-e imposibil să le descriu doctorilor de ce sunt la ei. Poate Nietzsche sau Cioran ar putea, deși, dacă ascultăm Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, piesa de teatru a lui Matei Vișniec, nici măcar geniile alea n-au putut în anumite momente să verbalizeze.
Trebuie să treci prin stările alea crâncene de neexplicat, când nu te doare nimic concret, dar când totuși simți că spiritul îți iese din corp, ca să… ca să cunoști ce se pare că a recunoscut psihiatra asta…
…căci nu m-a mai lăsat să-mi termin lamentarea, trântindu-mi soluția. Că o fi soluția corectă, că ăsta e diagnosticul corect, măcar nu m-a mai intrebat precum precedenta psihiatră dacă să-mi schimbe calmantul, de parcă eu făcusem facultatea de medicină.
Tre` o anumită medicație, sub spraveghere, ca să ucidem dinozaurul ăsta.
Se referea probabil la efectele pe termen lung ale alcoolului.
Gata, boss…
…deși a fost în eroare la prima întâlnire când a zis că am un viitor frumos. Căci eu n-am cum să am un viitor frumos într-un spațiu plin de Articolul, Volumul, Paragraful, Adunarea Comitetului. În spațiul meu Oana Catrina, Alina Șerban și Constanța Vîlciu au succes, nu Victor Petrini.
Dar mai importantă e furia textului din spatele textului Master of Puppets: un album și o piesă omonimă ce descriu la virgulă stările alea sinistre care în ultimele luni m-au dus din doctor în doctor, ca-n Jumping Jack, stări pe care nu le pot exprima în cuvinte, dar care sunt absolut sinistre 😦 .
Și mai e ceva mișto la MoP: nu face pe prețioasa și interesanta încercând să stabilească cauzele, ci se raportează strict la efecte. Dar tocmai raportarea crâncenă la efecte…
…End of passion play, crumbling away
I’m your source of self-destruction
Veins that pump with fear, sucking darkest clear
Leading on your death’s construction…
…relevă de la sine cauzele. Efectul e formidabil. Și e dublat de o sonoritate convingătoare. Aici cred că stă cheia metalului în general: capacitatea de persuasiune.
Văzând-o pe psihiatra Cornelia cum dă cu mine de toți pereții și cum se axează decisiv pe o singură soluție mi-a amintit pentru o secundă de uniCornelia noastră – când la prima întâlnire m-a penetrat cu privirea aia scârbito-sexy de pe mormântul ei.
Nu am viitor frumos în țara Adunării Comitetului potrivit Paragrafului, am deja o vârstă de la care multe speranțe sunt pentru eternitate spulberate, dar există încă un orgoliu care nu doar că mă face să tastez cât se poate de direct despre lucruri pe care întreaga comunitate ANM o evită din tremurat de chiloți. De ce vreau s-o ascult pe Cornelia asta? Păi poate tot din egoism și din motive palpabile. Cum din aceleași motive vreau acum să ascult Master of Puppets pentru că sonoritatea dă de tine cu toți pereții, nu te îndulcește ipocrit. Cred că Metallica pe albumul ăsta îți lasă totuși cheia spre tragerea de timp întru cunoașterea, să zicem, a maestrului păpușar Sasori și a interacțiunii sale cu Sakura – capitol la care n-au mai ajuns fabuloasele Alexandra și Georgiana din Lupeni.
Master of Puppets, I’m pulling your strings
Twisting your mind, smashing your dreams
Blinded by me, you can’t see a thing
Just call my name, ‘cause I’ll hear you scream
un gând muzical 