Coperta, realizarea pictorului englez George Frederic Watts, reclamă o muzică cât de cât pe măsură, artistul britanic nefiind azi printre cei mai adulați simboliști din istoria omenirii, însă este foarte bine privit în Regat, de unde probabil și acest apel al găștii locale Paradise Lost. Deci, motivele trebuie căutate cu măsură: de aici am pornit călătoria Ascension – și am ajuns la concluzia că nu pot înlocui (și) mesajul vizual curent PD, dar nici nu pot face rabat. Așa că eu prefer colajul de mai sus.
Eu… eu… se pare că, momentan cel puțin, noul album Paradise Lost mă face foarte egoist. Atât de egoist încât m-am gândit că berea aia, cu T-ul în formă de cruce, sugerează Cimitirul Pantelimon. Adică acolo unde sunt înmormântați destui apropiați familiali, incluzând-o aici și pe acea Cornelie pe care cam am tasta-o aici – mai degrabă pentru a teleporta subiectul la unicornelia noastră. Preach to all like a prophet from long-dead tales (…) Lay a Wreath upon the World
Frustrarea e subiectul principal pe Ascension. Un termen pe care trupa l-a exploatat în fel și chip de-a lungul carierei de peste 35 de ani.
Carieră… mda, e un sentiment comercial pe Ascension; eu, eu – băieții îmi dau ce vreau eu să aud acum, incluzând faptul că frustrarea trebuie acceptată și ca virtute anti-ignoranță.
Căci parcă ascult de fapt un album Rage pe care sunt invitați Holmes și Mackintosh; cred că și reîntorsul Jeff Singer, deși unele surse spun că la tobe este (pentru ultima dată) Guido Montanarini (platforma Wikipedia așa susține, cu toate că s-ar putea, iar, să dea rateuri imense) – contează un pic mai puțin, cert e că tobele sună excelent pe Ascension. Nervoase cu măsură, dându-mi ce vreau să aud acum când sunt pe pastile de nebuni, cu tot cu efectele lor secundare/efectele neîmplinite.
Piesa Sirens, de exemplu, mă așteptam să fie ceva în stil One Second sau Yearn for Change, în fapt fiind un strigăt sintetizat de versul Sirens from a better day, plăcerea cu ocazia asta fiind că PD îmi dau ce vreau să aud, nu ce mă așteptam.
Însă… nici nu-mi dau ceva altceva. Singurul moment realmente surprinzător este erupția de pe Diluvium – mi-a adus aminte de izbucnirea surorii My Dying Bride pe Your Shameful Heaven. Aici cred că stă blestemul marilor trupe și artei în general. Merg de la un punct încolo (au făcut-o și marii filosofi, vezi redundanța la Platon de exemplu) pe rețeta lor, pe sunetul lor, pe ce cândva era deosebit și deci leitmotiv pentru noi să ne desprindem de problemele de zi cu zi. După aia, în toate cazurile, fără excepție, a urmat doar o cutumă pe alocuri mișto. Tyrants Serenade vorbește despre cum noi suntem pe pastile de nebuni în timp ce impostorii, analfabeții și/sau fariseii ne ocupă locul meritocratic. Așa, și?
Unul din familia mea, denumit pompos, aproape patriarhal, drept Tataia, un nene care a murit cu puțin timp înainte să mă nasc eu (tatăl bunicii), e și el oase și pulbere prin Pantelimon. I-am arătat eticheta mărcii de bere și mamei, iar prima ei impresie a fost că să beau măcar pentru Tataia dacă tot eu sunt pe pastile de nebuni și pe stări de nestări din cauza alcoolului.
Tataia ăsta cică a reușit în viața lui să fie doar un amărât profesor de limba română pe la nu știu ce liceu dincolo de Cadrilater, locul unde s-a babardit cu străbunica… sau acolo a cunoscut-o înainte deportării… mă rog, pe acolo. Nu am niciun merit în toată treaba, unicul meu merit fiind că am ales toată viața să nu-l ling în cur pe doveditul incompetent Sorin Grindeanu, doar că nici nu mă pot abține, pradă frustrării ca anti-ignoranță (elementul cel mai apreciabil din noul disc Paradise Lost), să zic că atât s-a putut, în sensul că nu chiar toți strămoșii mei au fost APV-iști și/sau securiști precum (citez…) au fost toți strămoșii psihiatrului-patriei Gabriel Diaconu. Atât s-a putut. Probabil că John Rawls trebuie luat și mai mult în seamă decât pot intelectualii noștri de profil în comoditatea lor specifică.
Oare Serpent on the Cross a fost influențată de Orochimaru vs. Sasuke? Sau mai degrabă din Orochimaru vs. Itachi. Fluturele ăla parcă mai repede e corbul lui Itachi.
Tot atât s-a putut și că el, psihiatrul-patriei, sofist cât să deschidă uși prin Kiseleff, e azi (aproape) decident întru Siguranță Națională, în timp ce eu sunt pe pastile de nebuni. Or, aici cred că e cheia noului album Paradise Lost, dincolo de orice aprecieri muzicale reci și plictisitoare. Este totuși bestial copilul ăla șugubăț din pictura lui George Frederic Watts, cu atât mai mult cu cât nu arguția-l caracterizează precum au făcut-o versurile de pe Icon sau Draconian Times.
The good die as the bad die
un gând muzical 