The subdued silence of your lips (…) You’re the moon/You’re my light înseamnă acum punctul de pornire când mai sunt aproximativ nouă zile până la apariția noului album Amorphis – care cred că, precum Halo, nu va fi tocmai un album de sine stătător, cât o prelungire …Red Clouds și Queen… (senzație văzând denumirea pieselor).
Pentru cine nu știe, cuvântul halo poate însemna și fenomenul ăla strălucitor de cerc pe care îl putem observa (uneori) în jurul Soarelui sau în jurul Lunii. Cred însă că finlandezii de la Amorphis se referă mai degrabă la haloul fotografic – circumferința aia stridentă pe care cei mai bătrâni au întâlnit-o des pe la aparatele Zorki: un efect mai degrabă involuntar, dar cu semnificativ impact psihologic pentru cei cu imaginație.
Pentru mine, ca să folosesc un joc de cuvinte de gâgă a la Ovidiu Ioanițoaia, Andrei Niculescu, Cristian Geambașu ori Daniel Scorpie, halo e acum Halo… peridol lol. Adică albumul ăsta mi se pare foarte potrivit zilelor ploioase, dincolo de aspectul meteorologic.
Azi-noapte, probabil și ca efect la Haloperidolului de cu seară (pastilă de nebuni), am visat iar chestii interesante. Încercând să fac un rezumat printre amintiri, se făcea că inclusiv Rafael Nadal mă înjura tot pe mine pentru că îi atrăsesem atenția chelnăriței de la McDonaldsul din Piața Romană că e un gândac (de bucătărie) printre cartofi. Și tot așa… pățanii după pățanii unde nu eu eram vinovatul pe fond. Exceptând un episod când am ruinat o serbare școlară din cauza unui viciu de-al meu.
Spre finalul visului încercam să ajung acasă, doar că îmi pierdusem telefonul și portofelul în toată agitația aia. Nu puteam să iau nici metroul, nici taxiul. Un băiat de la mesele alea de afară s-a oferit inițial să folosesc telefonul lui ca să comand un taxi pe care să-l plătesc cu ce economii mai aveam sub pernă. Doar că pentru asta trebuia să achit mai întâi nu știu ce taxă unui soi de supraveghetor care se ocupa de un soi de tribut pe care trebuiau să-l bifeze toți cei care pășeau prin Piața Romană. Neavând, evident, banii ăia, până și băiatul s-a făcut nevăzut.
M-am așezat la una din mesele ce dau spre coloane, alea unde am copilărit, spre fosta cofetărie Casata cândva (parcă așa îi zicea popular zonei), pur și simplu resemnat că nici n-o să mai ajung vreodată acasă sau poate că cineva, printr-o minune, mi-a găsit bunurile și mi le va returna.
Când, fix în fața mea, era o fată care semăna cu ceva ce cred că ar fi Madeleine McCann dacă trăiește și azi; iar pe pantaloni avea coloratura trandifirie țigănească, mulată agonizant pe femururi, aia pe care o are și abțibildul de pe coada de mop ce tocmai i-o cărasem mamei dinspre piață. M-a pupat brusc pe obraz, m-a mângâiat pe umărul stâng și a zbughit-o. Am urlat după ea să-mi spună măcar cum o cheamă. Dar m-am trezit însă cu un alt gust amar Fata din Vis. Și cu gândul că trebuie să-mi iau totuși Haloperidolul de dimineață. Mi-ar plăcea ca ea să fi fost ca-n videoclipul ăla a-aha (apropo, foarte mişto recentul cover Take on Me semnat Leprous), dar în realitate nu se poate, oricât s-ar strădui psihiatrii.
un gând muzical 