Prin sfânta piraterie simt acum că trebuie să tastez ceva despre cel mai așteptat film artistic comercial (!;?) al verii. Am pus pauză la 1.44.15. Mai am aproximativ o oră de văzut din ce cineva a înregistrat pe ascuns în cinematografele nipone, apoi (tot acel cineva sau altcineva) a mixat cât de cât treaba, incluzând aici impecabila traducere și adaptare, apoi (…) a urcat pe sfintele torente ca să ne tragem și noi energia de zi cu zi: factor pe care Nicu Covaci nu l-a asimilat nici până-n ultimele secunde ale vieții sale.
Haios e că pe înregistrarea cu pricina se aude din când în când un pseudotuset/dres de gâtlej de fată. Poate inteligentul inițial a fost repartizat lângă vreuna în cinema, poate că tocmai o fată e în spatele captării noastre mai repede a poveștii din Demon Slayer (Kimetsu no Yaiba) – Castelul Infinit. Cert e că persoana respectivă ar trebui să consulte un orlist lol.
Animația e iar excepțională. Demon Slayer și-a câștigat măcar reputația asta: spectacol teribil în creion.
Muzica mi-e destul de greu s-o discern, fie și repetând la infinit scenele. Doar deschiderea ce pariez că poartă pecetea LiSA e la fel de interesantă precum a fost incluziunea cantautoarei în seria Fate – și a doua coloană sonoră din Tanjiro vs. Akaza, ceva doom metal melodic… ambele scenarii fiind oricum subpuse, ca orice muzică de film, darămite subsubsubpuse datorită pirateriei.
Dar… dar… până acum, pâna la 1.44.15, simt că lipsește ceva.
Nezuko?
Nezuko până acum a apărut doar gemând și suferind pe un pat de sanatoriu.
Cu tot existențialismul justificat anterior prin personajele Doma și Zenitsu: cu toții ajungem mâncare de viermi indiferent.
Dar, până să ajungem mâncare de viermi, ne delectăm cu ideea liantului Nezuko, forța motrice care a dat naștere și acestui film-continuare (în fapt e un alt episod prelungit, chiar alungit). Mă gândesc cu ocazia asta că marele rateu al lui Tolkien a fost să-l facă pe Frodo cu puță. Sau, dimpotrivă, că Iisus, ca la My Dying Bride – The Dreadful Hours, reclamă frumusețea Mariei Magdalena.
Aceste variabile pot să fie inter-grup, sau intra-grup. LOLozaur
Am citat mai sus din ultimul comunicat oficial al psihiatrului-patriei (actual decident întru Siguranță Națională), Gabriel Diaconu. Tatuajele decidentului de fruntea țării probabil sunt un memento determinist. Eu pe mâini am doar cicatricile de când mi-am tăiat venele. O iubeam cu foc. Atât s-a putut: ne separă clasele.
Cred că tot ce se întâmplă în ultima producție Demon Slayer se învârte în jurul lui Nezuko. Doar de aici se poate porni o discuție serioasă. Fratele ei, personajul principal al seriei, se agață direct sau în subsidiar de motivația readucerii fetei la omenie. Celelalte personaje îi cântă-n strună.
Și care e până la urmă faza, dincolo de limbajul artistic? Păi cred că faza e Nezuko, un motiv suficient de important pentru care și eu tastez acum.
Clișeele narutonistice sunt acolo, plagiatul fiind detectabil chiar la acest 1.44.15 (cel mai surprinzător etc.) . De altfel, pe Akaza îl interpretează actorul ce l-a jucat pe Gaara, pe moșul ăla doftoricesc îl joacă vocea lui Jiraiya.
Este comercial acel ceva ce vrea omul să audă. Literatura Demon Slayer este ce vrea omul să audă… dar până într-un punct – punctul acela fiind liantul Nezuko. Mereu am crezut că pe Demon Slayer s-ar potrivi de minune Wilderun – The Tyranny of Imagination.
Nezuko însă, dacă dăm crezare argumentelor subliniate tare și pe acest nou film, ar putea trăi la infinit dacă s-ar deda la ce consideră cutuma ca fiind nașparlozenii. Ea însă, cică, e singura demoniță care poate sta-n Lumină. Sună bine. Dar pentru noi doar temporal.
Tolkien, consolidatorul gramaticii limbii engleze, găsise găselnița imortalității elfilor prezentată și ca poveri peste poveri peste poveri peste poveri, de unde și îndulcirea intelectualului britanic privind condiția umană.
Pe mine m-ar interesa mai mult ca cineva s-o înjure din toți ficații pe Nezuko pentru că n-a ales calea răului, ci a demonilor – Daimonului antic grec; că de găsit justificări temporale suntem cu toții în stare. Ar fi superb, dar n-ar mai fi comercial, nici corect politic azi.
Dacă aș fi avut talent artistic și/sau bani de instrumente muzicale, aș fi format o trupă care să se cheme Blocaj Renal sau Pancreatita sau Plămân Putred. N-am de niciunele amintite, deci tot ce pot face acum e să remarc discursul pe care tatăl lui Nezuko și Tanjiro l-a avut când încerca precum în Emil-ul lui Rousseau să-și educe urmașii: se accentua că, undeva prin poveste, e mișto să iei maximum de profit cu mininum de efort. Și că-n procesul ăsta gândul devine invizibil – adică, la propriu, de nedetectat, deci avantaj. Or, gândindu-mă la ultimele luni când deseori am simțit că nu trebuie să mă mișc mai mult decât e cazul ca să nu-mi vomit și sufletul – interesant cum întotdeauna am rostit sintagma -, mi se pare mai degrabă că avem de-a face cu un aforism dincolo de cărțile de succes de la Gaudeamus.
Probabil că piesa mea favorită din întregul catalog Amorphis a fost întotdeauna House of Sleep. Ieșirea aia dublă din pre-refren și refren m-a, după cum ar spune analfabetele funcțional trecute de o anumită vârstă ce-i dau mereu like-uri psihiatrului-patriei, indiferent de ce emite acesta, uns pe suflet. Mi-am dat seama de asta de-abia acum, după ce am văzut niște momente din Infinite Castle.
Pe de altă parte, Nezuko este și liantul aparținerii. Prin niște miliarde și miliarde de variabile, așa cum întâlnim zilnic fiecare dintre noi, după cum observăm și-n schițele puștoaicelor din film ce încearcă să dea seama arhitecturii compoziției, se regăsește un punct de sprijin pe care l-am putea traduce drept credință: și credința în ceva, ca la Nietzsche și Cioran. Nu știu dacă e o reușită artistică sau o îndulcire (superficială).
Când eram elev-retard în Liceul Cronos, profesoara de limba și literatura română, aia dinaintea fetei de dincolo de catedră cu care m-am cuplat în anul următor lol, ne-a zis la o oră că nu-i place de Cioran pentru că sibianul nu crede în nimic. N-am avut atunci curaj să-i contrazic enormitatea sinistră, cum de-abia am avut curaj să ies la bere cu cei alături de care azi mă înșir în pomelnicul de pe Sky Sound Radio. Noroc că toți ăștia au tras de mine la un moment dat. Chiar și profa aia care după o teză, eu făcând cu ocazia aia de fapt apologia lui Cioran, departe de tematica de BAC potrivit Adunării Comitetului, a întrebat în fața clasei de ce eu sunt acolo și nu sunt dracului la facultate. Am ajuns și la facultate, pentru ca profesorii mei de logică de acolo să mă întrebe de ce dracului nu dau mai des pe acolo. Și tot așa.
Mereu am avut un retard pe care l-am regăsit și în călătoria lui Nezuko. La urma urmei, oricât de specială ar fi, părinții ei au fost uciși brutal sub ochii ei, deși, din ce înțelegem pe parcusul Demon Slayer, fata era mereu înzestrată cu potențial. Doar că nu i se crease cadrul pentru a nu trece prin trauma cu pricina.
Sau, ca-n House of Sleep, un soi de senior Infinite Castle, ce cere mereu complementări:
You would take those words
There’s so much power in those words
You don’t know nothing yet
About the dreams I have
I will make you sleep
You don’t know nothing yet
About the dreams I have
Sleep is a house for lovers
Pe următoarea profă am făcut-o să doarmă timp de vreo 10 ani, mâncându-i tinerețea precum un Locotenent sub pecetea Muzan. Alt eșec sinistru. Tanjiro în schimb trage de el mai mult dacă și Nezuko trage de ea ca să poată sta liniștită-n lumină. Ea a știut de la bun început că niciodată ambii nu pot iubi la fel de intens. Niciodată, doar în povești! Trebuia s-o eliberez mai repede. Alt eșec sinistru pe care niciun psihiatru n-are cum să-l trateze.
un gând muzical 